„ALT“ TICU

in Alte știri

– Un ,,prieten“ care s-a lăsat satanizat de Securitate, pentru că îşi iubea soaţa: o proastă, informatoare a aceleiaşi instituţii. –

Nu a avut copii, astfel că pecetea decăderii morale nu a preluat-o nimeni. L-am cunoscut, în 1952, la Mina de plumb Baia Sprie, lagăr de muncă forţată pentru deţinuţii politici. El tocmai sosise acolo de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care se pregătea de închidere. Eu veneam din Jilava. Prietenie, destul de evazivă, dar, oricum, aşa părea să fie. La 10 decembrie 1952, am fost transferat la o altă mină de plumb: Cavnic. Cînd aceasta s-a desfiinţat, am revenit, în data de 30 noiembrie 1955, la Baia Sprie. Reîntîlnindu-mi ,,prietenul”, am reactivat bunele relaţii lăsate, la plecare, în suspans. El făcuse războiul cap-coadă, ca ofiţer de rezervă în Aviaţie, perioadă în care fusese decorat cu prestigioase însemne de vitejie. După 1989, a fost avansat locotenent-comandor în rezervă.

Exceptînd faptul că era de o avariţie maladivă – un fel de Hagi Tudose, care i-ar fi tăiat coada pisicii, pentru ca uşa să nu stea prea mult deschisă –, îl consideram, în general, un tip de treabă. Altfel, nu ne-am fi întîlnit pe aceeaşi coordonată.

Pentru că era agreabil, a cucerit un maistru civil, care îi aducea ziarul ,,Scînteia”. Dacă era prins, acel om de bine ar fi căpătat mulţi ani de puşcărie. Astăzi, deţinuţii au şi TV color, unii au şi telefoane mobile. Deh, doar sîntem în Mileniul III! După ce citea ziarul, mi-l dădea mie, ori unui alt coleg, de aceeaşi vîrstă cu mine. Fiecare dintre noi vroia să intre primul în posesia gazetei. Avînd acces la ştiri, eram căutaţi, întrebaţi, ba chiar şi simpatizaţi, ceea ce era valabil mai ales în cazul celuilalt coleg, care era şi un bărbat frumos. După 1989, am aflat că şi el a fost păcălit de Securitate, altfel, l-aţi fi văzut în postura de senator. L-au lăsat să-şi termine studiile (do ut des – ,,Îţi dau, ca să-mi dai”).

Ticu era un om educat, care nu trecuse prin şcoală ca gîsca prin apă. A şi publicat nişte epigrame izbutite. Chiar atunci, în 1956, mi-a făcut, şi mie, la repezeală, următoarea epigramă: „Spre a salva societatea/ Cauţi ne-ncetat ideea/ Inspirat de la «Dreptatea»/ Azi te pierzi în forţa-a 3-a“. Pentru cine nu ştie, ,,Dreptatea” era oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc.

Ne-am revăzut, întîmplător, după 1964. El executase 10 ani de puşcărie şi încă vreo 7, de domiciliu obligatoriu: muncea la sapă, prin gospodăriile de stat ale comuniştilor. În Bărăgan, unde e arşiţă, munca în agricultură e teribil de grea – am aflat-o pe pielea mea, cînd am lucrat la desţelenire în Delta Dunării, la Periprava. Pîine neagră a mîncat Ticu, acolo, pe tarla, fără să fie ajutat de familie. Nu se pune problema că Ticu îmi ascundea nişte resentimente – nu ar fi avut motiv să o facă. Eu am o energie bună, nu am nimic negativ în fiinţa mea. Ne cunoşteam de mulţi ani, dar cred că el executa indicaţiile Securităţii, iar oamenii ei voiau să mă sîcîie, să nu uit, cumva, că ei există. Este adevărat că, în anii ’80, Ticu a ţinut să-mi facă, neapărat, cunoştinţă cu Constantinescu-Klaps. Nu ştiu dacă a fost cu voie de la Poliţie, în ideea de a crea confuzie. Mi-a spus că îi vorbise lui Klaps despre mine şi că acesta ar fi insistat să mă cunoască. Tangenţial, fusesem hărţuit şi cu Bratu, un alt fruntaş al PNŢ, care trăia la New York. Păstrez o vedere pe care acesta mi-a expediat-o, codificat, de acolo. Aşadar, m-am gîndit că o cunoştinţă în plus înseamnă alte ore de anchetă. Un binevoitor mi-a spus să nu mă grăbesc. După 1989, într-adevăr, Ticu şi cu mine am devenit amici cu Klaps, care era, atunci, vicepreşedinte al PNŢ. Mi s-a părut, însă, că legătura dintre noi era uşor artificială: nu exista o comuniune de idei şi sentimente.

După 1964 Ticu s-a însurat, dar relaţia aceea a eşuat. Apoi s-a recăsătorit cu – spunea el – nepoata unui preot, despre care zicea că e profesoară. Nu ştiu, nu am văzut nici o diplomă, nu eram interesat. Auzisem doar că era mai tînără decît el. Mai tîrziu, după 1989, am aflat că muierea era informatoare a Securităţii. Omul îşi rupea gîtul după ea, deşi nu era chiar Ileana Cosînzeana, ba dimpotrivă. Odată ieşit din închisoare, Ticu a fost angajat ca jurisconsult la Fabrica de conserve de legume de la Feteşti, unde făcea naveta. Răsturnarea din 1989 l-a adus în eşalonul 2 al PNŢ, eu aflîndu-mă în eşalonul 3, probabil, fiindcă activam la Biroul de relaţii cu publicul.

În 1991, Seniorul, cum îl alinta Ţuţea, mi-a retras acreditarea şi mi-a luat cheia de la birou. Dar, în 2004, PNŢ a fost şters de pe lista partidelor de urmaşii Securităţii, printr-o fuziune cu un grup de tineri ,,oameni de afaceri”, care a pus această condiţie. După lungi contestaţii, în 2005, Justiţia a respins cererea de ştergere a PNŢ-ului din nomenclator. La onomastica mea din 1995, Ticu a venit în grabă, cu o altă epigramă potrivită momentului cu pricina: „Deşi ai suferit cumplit,/ Fiind tînăr neclintit,/ Partidul azi te-a «răsplătit»,/ Că din el te-a mazilit“ (numai din conducere, precizez eu).

Ticu era un intelectual veritabil, licenţiat în drept, litere şi filozofie. Mă întreb, şi poate vă întrebaţi şi dvs.: cum a fost posibil ca omul ăsta să cadă ,,ca proasta” în labele Securităţii? Nu ştiu în ce moment s-a întîmplat lucrul ăsta, dar am aflat din memorialistica lui Cicerone Ioniţoiu că aşa a fost. Însă nici acesta nu ştie cînd a devenit Ticu bestie. De ce folosesc un cuvînt atît de dur? Pentru că în 1989, s-a întîmplat ceva. Cînd fiul meu era student în anul IV, mi-a telefonat şi s-a invitat la mine acasă. Ei bine, el nu a venit cu mîna goală: în buzunar avea o drăcie electronică americană, un reportofon, care înregistra şi ce spunea el, şi ce spuneam eu. Există oare, pe lume, o mîrşăvie mai mare ca asta? Chiar atunci, urma ca fiul meu să se salveze, obţinînd o calificare. Mă întreb: ce s-ar fi întîmplat dacă Dumnezeul meu nu m-ar fi învăţat să evit să spun ceva despre Securitate? Deşi insista să vorbesc, i-am spus că nu ştiu nimic. Eu merg doar la Radio Progres şi acasă. Chiar le-am spus securiştilor să-mi pună „coadă“, la care ei mi-au zis: „Lăsaţi, nu ne daţi indicaţii, că ştim noi ce avem de făcut“. Apoi i-am spus lui Ticu: tu nu vezi că broboadele şi căciulile sînt mulţumite? După 45 de ani, s-au obişnuit oamenii chiar şi cu frigul din case – mai pun un palton pe ei, şi gata! Ticu a plecat după ce mi-a povestit următoarea bazaconie, pe care vă rog să vă osteniţi s-o citiţi. Cică soaţa lui fusese chemată la Securitate, introdusă într-o încăpere unde exista un soi de aparatură electronică americană, care te pocnea fără să lase urme. L-am lăsat să creadă el în minciuna asta. Eram la curent cu tehnica occidentală, fiindcă ascultam posturile străine de radio. Circula, pe atunci, un banc: la o Circă de Miliţie, iese unul dintr-un birou şi este întrebat: „Tovarăşe, aici se bate la maşină? Nu, tovarăşe, pe mine m-au bătut numai manual”.

Înainte de 1989 Ticu mă vizita, împreună cu nevasta lui, la Radio Progres, care îşi avea sediul pe lîngă Biserica Domniţa Bălaşa. Poate aveau reportofonul la ei. În mod sigur, ea a fost aceea care l-a băgat pe Ticu în haznaua Securităţii. El avea o mare slăbiciune pentru soaţa sa. Ni se întîmplă şi nouă! Numai că, în cazul lui, mie mi se părea o adevărată pacoste. Cred că aveam presentimente. Poate îl şantajase Securitatea că îi ia pupăza de lîngă el, că numai aşa se explică gestul lui. Imediat după 1989, am aflat că umblau cu reportofonul şi că, pe un anume avocat (m-a rugat să nu-i dau numele), Ticu 1-a avertizat prin semne, arătîndu-i că are pe dracu’ în buzunar. De aceea, el s-a crezut scăpat, iertat de noi, ceilalţi. În 1995, cînd s-a îmbolnăvit, m-a chemat la el. M-am dus şi, la un moment dat, cînd Ticu nu era de faţă, muierea dracului mi-a spus: „Luaţi-l, internaţi-l, să nu moară aici“. Am chemat un medic de la Salvare – un prieten de-al nostru – care s-a ocupat de el, astfel că, treptat, Ticu s-a restabilit. Dar, 1 an mai tîrziu, se trezeşte cu soţia, moartă în pat. El avea să-i supravieţuiască încă 7 ani. Nu degeaba se zice: Cine sapă groapa altuia cade singur în ea!

Securiştii au fost diabolici; l-au distrus, dacă l-au introdus în cărţile de memorialistică la capitolul ,,scîrnăvii sociale”. Nu i-am spus niciodată că ştiu de ce a venit la mine în 1989. Era bătrîn, devenise coadă de cîine, din care nu mai puteam face, eu, sită de mătase. Nu, nu sînt un oropsit, vin cu un singur exemplu. În 1982 a venit la mine, la Radio Progres (Cooperativa unde lucram), un fost coleg de celulă. Ne mai văzusem cu puţin timp înainte. Ies în spatele Tribunalului mare şi ne aşezăm pe o buturugă. Îmi spune că a venit să-mi ceară să-i scriu o misivă către America. Zice omul: „Nu te uita prea atent, cred că sînt cu ochii pe noi, să se convingă că am venit la tine“. Oameni şi fapte! Individul a început să mă roage să scriu măcar două rînduri, absolut nevinovate: „Vă salut din Bucureşti“. Securiştii îl ameninţaseră că dacă nu le face serviciul ăsta, ei îi pot retrage paşaportul. Practicau şantajul. A doua zi, tocmai urma să plece în Florida, unde avea o rudă îndepărtată. Nu din teamă, mai mult din comoditate, nu am scris nici atît cît îmi ceruse.

Să ne spună şi nouă CNSAS-ul cine a fost securistul care 1-a distrus pe Ticu şi care i-a distrus, poate, şi pe alţii. Fiindcă nu pot fi învinovăţite doar victimele, o vină, la fel de criminală, o au şi călăii noştri. Se ştie bine că doar oamenii foarte puternici rezistă în faţa presiunilor, a şantajului şi ameninţărilor.

Pentru că veni vorba de CNSAS: după ani de cercetări, cei de acolo au comunicat că fostul şef al Securităţii Statului a făcut poliţie politică! Probabil erau destui români care nu credeau că e posibil! Ăştia ne iau de proşti. În 2005, Theodor Stolojan recunoştea, într-o Declaraţie de Presă, că ocupaţia sovietică ne-a distrus nu doar vieţile, ci şi economia naţională. Şi el nu e fitecine – a fost prim-ministru în anii 1991-1992 -, a intrat în istoria neamului, deşi a fost membru PCR. O fi fost vreo înţelegere, la Malta, între Bush Sr. şi Gorbaciov, ca să ne conducă tot comuniştii. Şi, noi, să rămînem, ca proştii, umflaţi în pene?, dixit tov. Iliescu.

Pentru mine, sfîrşitul speranţelor a venit la 20 mai 1990, cînd comuniştii – adunaţi sub sigla Frontului Salvării Naţionale – au cîştigat alegerile cu 66% din voturi, iar noi, cei din PNŢ, am obţinut doar 2,5%. Halal Salvare: s-a văzut în 14-15 iunie 1990…

Ion Baurceanu

COMENTARII DE LA CITITORI