Alte timpuri, alţi oameni

in Tabletă de scriitor

Copil fiind, niciodată nu am înţeles cum se petrec lucrurile în cazul oamenilor mari, pînă într-o zi, cînd moş Ghiţă Boroş, paznicul satului, s-a oprit în poarta noastră şi a strigat la mama:

– Marghioală, i-a zis omul, vino pînă la drum să-ţi spun ceva!

Şi cum mama zorea la curăţatul păpuşilor pentru moară, îşi scoase de pe mînă curăţătoarea şi se duse la om să vadă de ce o cheamă.

– Marghioală, uite care e treaba, vin de la primărie, şi domnul primar mi-a dat ordin să te anunţ ca mîine dimineaţă să te prezinţi la primărie… Ai auzit? Mi-a spus că e ceva important… Şi nu doar tu, ci şi Tiţa lui Toader Nistru şi cea a lui Ghiţă Rusu… Voi aţi născut în satul ăsta cei mai mulţi copii… După cîte am tras cu urechea, am înţeles că vor să vă medalieze… Dar să nu mai spui la careva că ţi-am zis eu.

– Bine că nu e vorba de altceva, mai grav, îi zise mama cu inima strînsă.

Pe chipul ei se vedea o umbră de lumină… Se gîndea că poate va primi şi ea nişte bănişori, de care avea atîta nevoie, mai ales că din lampă gazul era pe terminate şi urma să ne culcăm pe întuneric…

Mama mergea la primărie doar atunci cînd avea vreo treabă sau cînd era chemată, ca acum… Se ducea, de frică să nu o amendeze… Odată, un sătean o reclamase că păscusem vitele pe bucata lui de pămînt şi-i stricasem holdele… Altădată, un altul o reclamase la primar că

i-am dat iama în bostană şi i-o făcusem harcea-parcea… De fiecare dată, primarul găsea calea de mijloc pentru împăcarea părţilor, să nu să se ajungă la tribunal…

A doua zi dimineaţă, odată cu răsăritul soarelui, mama ieşi din aşternut şi, după ce se îmbrăcă în hainele de curat, pe care le lua numai duminica la biserică, ne spuse la fiecare ce avem de făcut pînă la întoarcerea ei, ca, apoi, să înjugăm vacile la căruţă şi, cu săcuşorul de grăunţe, să mergem la moară. Eu aveam sarcină să curăţ găinăţatul din coteaţa găinilor şi să-1 duc în roabă la movilă… Ceilalţi fraţi aveau alte treburi de făcut, mai importante decît ale mele, precum legatul lăstarilor în vie, prăşitul brazdelor cu ceapă şi usturoi… Nu ştiu cînd a trecut vremea, că tot hîrşîind cu lopata, iată că s-a făcut de ora prînzului, şi numai ce aud scîrţîitul porţii, care, de cînd o ştiu, nu a fost vreodată unsă, iar scîndurile pe-alocuri putreziseră. E mama… Ţîfnoasă rău!…

– Uite de ce m-au chemat… Să-mi pierd timpul degeaba…

Şi scoase din buzunarul de la bluză o cutie tare frumoasă, aşa cum nu văzusem pînă atunci…

– Pentru aşa ceva m-au chemat… Pentru asta, Daniele! O tinichea, drept recompensă pentru că v-am născut… M-au declarat mamă-eroină! De aşa ceva aveam eu nevoie acum?… Zi şi tu! Aşa mamă-eroină mai zic şi eu, cu datorii la prăvălie, la omenii din sat…

Aruncă nervoasă spre mine acea cutie, din care ieşise, ca un pui din găoace, un obiect strălucitor, ca de aur… Era medalia mamei, care îi certifica titlul de mamă-eroină, alături de consătencele ei: Tiţa lui Toader Nistru şi cea a lui Ghiţă Rusu… Niciodată nu văzusem obiect aşa de strălucitor. Părea a fi din aur… Dar nu era… Nu am văzut aur la noi în casă… Dinţii dăscăliţei erau de aur… Cînd vorbea, i se lumina gura ca o amiază de primăvară senină… Aur numai oamenii bogaţi au… Iau medalia căzută în nalbă, o scutur bine de praf, şi o aşez la locul ei în cutiuţă. Apoi o duc pe pervazul de la geam, că mama nici gînd să şi-o pună în piept… Toată ziua a fost atît de supărată, că nici mîncare nu i-a mai trebuit… Abia spre seară şi-a mai revenit… În timp ce luam masa, cu mîna istovită de muncă de-i cădeau boabele de fasole din lingură, numai că-mi zice cu vocea stinsă de supărare:

– Aşa mamă-eroină mai zic şi eu, cu o tinichea pe care, Daniele, te rog să o duci unde vrei, numai să nu o mai văd prin casă… Mie nu-mi trebuie aşa ceva… Luaţi-o şi roadeţi din ea pînă ce veţi ieşi pe lefurile voastre, poate că vă ţine de foame… Eu nu am nevoie de aşa ceva… Ce dacă-mi dădeau şi mie nişte bani?… Nu pentru tinichele v-am adus pe lume!

Mama nu avea nevoie de acea „tinichea”, cum zicea… Numai că şi atunci, dar parcă şi mai abitir acum, diplomele de tot felul, un soi de tinichele şi ele, flutură pe toate gardurile, ca mijloc de propagandă pentru cei care le semnează şi o ruşine pentru cei care le primesc de la nişte neica-nimeni… Alte timpuri, alţi oameni, dar parcă cei de azi, ingraţi, fără scrupule, întrec măsura bunului-simţ cu astfel de „atenţii“!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI