Am scris…

in Tabletă de scriitor

Am scris ceea ce am crezut că face parte din existenţa mea personală, adică am reflectat la cum merge bătaia vîntului cînd acesta îşi aruncă de la gît salba de mătănii, semănînd în jur iarbă grasă de mir pentru iertarea păcatelor, că am ajuns să nu ne mai recunoaştem semenii copleşiţi de necazuri. Fiecare om are părţile lui de viaţă, de drum pe care merge spre un scop anume, deşi acesta nu există decît pînă la un punct… Şi scriu despre ei ca despre puii de rîndunică, din cuibul de pe peretele magaziei mele… Doamne, ce fiinţe! Ce ochişori calzi, plini de zboruri infinite… Mă uit la ei şi nu mă mai satur privindu-i. Îmi vine să plec, pe dealuri cu teii în floare, după fete cu coroniţe pe cap, împletite din albine, şi cu bluze de aur-argintiu pe ele… Mă podidesc amintirile despre ţăranii mei, aflaţi la prăşit, sau mergînd la biserică, de Paşti, pregătiţi parcă pentru nunţi cu mirese în rochii de nalbă mov şi miri cu ochi de nucă-n cozonac, călărind voniceşte gînduri de iubiri curate pentru noaptea Învierii. Şi uite-aşa mă trezesc că-mi dau în ghioc cu flăcări de pepene roşu, îmbrăcat în jupă de ploi, cu friguri de noapte de sînziene, cinstind un pahar de rouă cu herghelii de cai de cimbrişor şi limbă de bursuc, în coliba pădurarului, cu flori de jintiţă pe ramurile fagului, de la oile din preajmă, sub un cer cu gust de limonadă. Aşa e vara, cînd ceasul dă în strechea găinilor betege de secetă şi blînde sub aripi, şi cînd, în clipele de melancolie, o iau cu ticăitul la ţambal, cu gîndul la amfora iubirii. Şi iată că-mi vine să zic: cireşe coapte cad smîntînite prin iarbă, berzele îşi numără puii pe buza cuibarului împletit printre firele de curent electric, copacii dau semne de oboseală, amintindu-mi parcă de ciclul vieţii ce se va termina curînd, pentru ca un altul să înceapă, de îndată ce mustul iernii se va risipi în viroage cu miros de ceapa ciorii – şi, tot aşa, mereu de la capăt… Doamne, mă simt ca melcul care se strecoară pe pajişti, purtîndu-şi în spinare casa, cu acoperişul de pe care tabla a ruginit de prea multele ploi abătute asupra lui, dar, sărmanul, se tot urcă pe un dîmb de pămînt, săpat de cîrtiţe, sub strune de troscot cu arcuş de doină verde, fără să ştie că, într-o zi, va cădea brumă groasă, neguri, apoi ninsori, de Moş Crăciun, stropite cu vinars, de se moaie ţurţurii la streşini… Şi viaţa bate la porţile sufletului, cu tobe de făină albă, în continuă schimbare, cu glas de cuc şi iubire de ploi raşchetînd faguri de rouă. Iată de ce am scris aceste rînduri: să se ştie că există atîta aluat de soare în covata cerului, încît din fiecare bob răsare un grăunte de lume aparte.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amug sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI