Am venit, Crăişorule!

in Lecturi la lumina ceaiului

Venim din veacuri de istorie sfîntă, noi, românii trăitori de dincoace sau de dincolo de Carpaţi, aici, unde Dumnezeu ne-a pus ca să rămînem. Din gălbenite file de istorie, martirii noştri ne stau şi astăzi de strajă, ne apără, ne şterg lacrimile de azi cu lacrimile lor de ieri, prelinse sau închegate cu sînge pe chipurile lor de martiri, sfîrtecate de paloş străin, arşi pe tron de fier înroşit, spînzuraţi, traşi pe roată…

Dintre martirii neamului românesc, atît de numeroşi, se detaşează, prin tragismul evenimentelor, dar, mai ales, prin supliciul cu care au plătit dorinţa de libertate şi demnitate socială şi naţională, capii răscoalei ţărăneşti din Transilvania, de la 1784-1875: Horea, Cloşca şi Crişan.

Mînat de o dorinţă arzătoare de a păşi pe pămîntul îmbibat de istorie din zona Munţilor Apuseni, din Albac, acolo unde Ursu Nicola, zis Horea, din modesta-i căsuţă va îmbrăca, după cum va spune mai tîrziu Tudor Vladimirescu despre el însuşi, „cămaşa morţii“, în aproape miez de splendidă toamnă românească, împreună cu scriitorii Ion Machidon, George Militaru, Daniel Prallea-Blaga şi prof. Iulian Machidon, am luat calea Munţilor Apuseni, întorcîndu-ne în istorie, în urmă cu mai bine de două veacuri, luminaţi de razele generoase ale unui soare magnific, într-un ţinut de poveste, de frumoasă toamnă românească…

Începută cu o folositoare vizită la Muzeul „Nicolae Iorga“ din Vălenii de Munte, unde doamna muzeograf Claudia Gianoti ne-a prezentat minunăţiile savantului şi marelui istoric, după mai bine de zece ore de călătorie pe ruta Bucureşti-Vălenii de Munte-Braşov-Sibiu-Alba Iulia-Cîmpeni-Horea, am ajuns, în inima nopţii, în satul Crăişorului, acolo unde ne aştepta, pentru noi oarecum la capăt de lume, un om ninunat din Ţara Moţilor, molcom şi generos, ospitalier şi blînd, profesorul Emil Marin Mateş, directorul şcolii gimnaziale din comuna Horea. Nu a fost o întîlnire între necunoscuţi, deşi ne vedeam pentru prima oară, a fost o întîlnire între ROMÂNI adevăraţi, separaţi de sute de kilometri, dar apropiaţi şi îngemănaţi de o alchimie a românismului, a omeniei şi a dragostei de semeni!

Am fost apoi oaspeţii Primăriei comunei Horea, apoi ai Şcolii Gimnaziale, unde a avut loc o întîlnire de suflet cu dascălii acestei minunate şcoli şi, în special, cu urmaşii Crăişorului şi ai moţilor din Munţii Apuseni, elevii claselor I-VIII, cărora scriitorii prezenţi le-au citit din creaţia lor, le-au oferit cărţi, volumul „Crăişorul“ fiind oferit cu o simbolistică aparte elevilor şi dascălilor, figura lui Horea călăuzindu-ne prietenia. Am citit în ochii minunaţi ai acestor copii că, fără a spune cuvinte mari, istoria românilor, cultul eroilor martiri ai neamului nu vor muri niciodată. După ce ne-am despărţit de aceşti admirabili elevi şi dascăli, gazda noastră ne-a condus în propria-i maşină pe dealul Fericetului, la căsuţa Crăişorului Horea, aflată la 3 km de şcoală, pe un drum nepietruit, parcă întocmai cu drumul pe care, mi-l imaginez azi, Horea urca la căsuţa lui simplă, cu două cămăruţe, unde se mai află o parte din lucrurile lui: lancea, tesla, secera, doniţele, straiele simple…

Intrînd în căsuţa lui tremurînd de istorie, mi-au dat lacrimile, iar eu şi cu poetul Daniel Prallea-Blaga, poate mai emotivi, ne-am făcut smerita cruce: da, intrasem în casa unui sfînt martir al românilor… Drapelul Tricolor flutura alături, în faţa căsuţei străjuite de statuia Crăişorului, în feeria toamnei apusene. Crăişorul nu mai era în cartea de istorie, era acum alături de noi, tăcut şi îngîndurat. Pămîntul pe care paşii lui l-au călcat era acum sub picioarele noastre…

Fundalul acestei emoţionante imagini a fost asigurat de panorma toamnei Munţilor Apuseni, cu dealurile, văile, căsuţele şi copacii lor cu tot… Aveam lacrimi în ochi…

Revenind în centrul comunei, călătoria noastră prin istorie se apropia de sfîrşit. După un prînz generos, urmat de aroma cafelei şi discuţiile cordiale de rămas-bun,

ne-am despărţit de minunata gazdă, lăsînd în urma noastră feeria şi aerul majestuos al mîndrilor Apuseni, al localităţilor Horea, Albac, Cărpeniş, Cîmpeni, Valea Ampoiului, Abrud, Zlatna…

La întoarcere, nu se putea să nu ne oprim la locul supliciului celor trei martiri, în vechea cetate a Bălgradului, pe locul denumit „La Furci“, acolo unde, pe locul suferinţei neamului nostru, am simţit fiorul rece al morţii Crăişorului, a lui Cloşcuţ şi Crişan, cruzimea călăului Grancea Rokoczi şi Roata parcă fiind şi acum prezente…

În apropierea locului de execuţie al celor trei martiri, în Catedrala catolică am intrat şi ne-am închinat în faţa mormîntului lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei în lupta antiotomană, învingătorul sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, la Belgrad, în 1456. Ce departe şi uneori foarte aproape înseamnă istoria! Ne-am recules în faţa martirilor noştri! Ne-am continuat drumul reîntoarcerii spre Vălenii de Munte, Ploieşti, Bucureşti, cu sufletele pline de bucurie şi emoţie în acelaşi timp, închegîndu-se amintiri pe care le vom păstra peste ani, iar eu pot spune, de acum, şi cu un vis împlinit: „Am venit, Crăişorule!“.

MIHAI ISTUDOR

COMENTARII DE LA CITITORI