Amante regale (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Elena Lupescu (3)
Avea tot ce îşi dorea (2)
În afara casei respectabile, a rochiilor de marcă şi a bijuteriilor scumpe, Elena avea tot ce îşi dorea: iubirea şi devotamentul lui Carol, precum şi libertatea de a-şi exercita influenţa în rîndul membrilor marcanţi ai societăţii româneşti care o vizitau acasă, deoarece acolo îl puteau, adesea, întîlni pe rege. De fapt, grupul ei de acoliţi conducea România, aşa cum, pe vremea lui Ferdinand, ţara fusese condusă de gaşca reginei Maria (iubitul acesteia, principele Barbu Ştirbey, despre care Carol credea că este tatăl natural al surorii sale, Ileana, fusese cel care condusese, în principal, camarila regelui Ferdinand). Puterea Elenei asupra lui Carol era atît de mare, încît „domnia lui poate fi înţeleasă numai prin relaţia pe care a avut-o cu ea“, concluzionează un istoric.
Elena era şi o întreprinzătoare pricepută, avînd libertatea de a controla monopoluri şi chiar de a profita de pe urma comenzilor româneşti de armament, făcînd o adevărată avere. Singurul lucru pe care Carol i l-a refuzat a fost siguranţa şi statutul unei căsătorii. „Un rege trebuie să aibă o viaţă dublă: una regală şi una personală“, spunea el. În orice caz, din pricina intensificării antisemitismului instituţionalizat în România şi în Germania nazistă, monarhia lui Carol ar fi sucombat în urma unei căsătorii cu o amantă evreică.
Antisemitism
Corneliu Zelea Codreanu, tînărul extremist care a fondat „Garda de Fier“, o organizaţie paramilitară virulent antisemită, îşi crease importante legături politice, mai ales în cadrul Ministerului de Interne. Garda, împreună cu Ministerul, au inspirat pogromuri, distrugeri de sinagogi şi o explozie naţională de violenţă antisemită.
În 1933, Ion G. Duca, premierul din partea Partidului Naţional Liberal, partidul care crease monarhia constituţională românească, a scos Garda de Fier în afara legii. Garda contraatacă rapid. Codreanu ordonă asasinarea lui Duca. Ulterior, Garda a devenit atît de puternică, încît Carol a fost nevoit să ia măsuri. A încercat să submineze influenţa Gărzii sprijinind alte grupuri politice, inclusiv Frontul Românesc, deşi chiar şi acest partid condamna evreimea internaţională şi clama sus şi tare iudaizarea presei şi a literaturii naţionale.
De fapt, cele mai multe partide politice româneşti blamau evreimea, ceea ce oferea Parlamentului motive pentru a-i persecuta pe evrei prin legi represive. Avocaţii evrei au fost excluşi din Barou. S-au stabilit procentaje de admitere pentru studenţii de origine evreiască – uneori, acest procentaj era de 0%. Afaceriştilor evrei li se impuneau cote de 0% pentru importul de materie primă şi mărfuri. Băncile nu mai dădeau bani pentru industriile în care predominau întreprinzătorii evrei. În acelaşi timp, aceste industrii erau supuse unor taxe zdrobitoare, menite să îi ruineze.
Pe măsură ce Goliatul nemţesc îşi înghiţea vecinii – Austria (1938), Cehoslovacia (1939), vestul Poloniei – mulţi politicieni români au profitat de ocazie pentru a accepta posturi de conducere în întreprinderi mixte româno-germane, aceste aranjamente ducînd la concedierea asociaţilor de origine evreiască. În 1940, România a renunţat la autonomia sa în schimbul siguranţei relative oferite de poziţia de satelit a Germaniei naziste, ceea ce a înrăutăţit şi mai mult statutul evreilor din ţară. Cu toate acestea, pînă cînd a fugit, pe 6 septembrie 1940, capul încoronat al acestei naţiuni nazificate şi antisemite era un rege care avea drept amantă şi principal consilier o evreică.
Ar fi foarte frumos să aflăm că atît Carol, cît şi Elena au fost duşmani eroici ai antisemitismului. Dar altul este adevărul. Nici unul dintre ei nu a părut să fie profund tulburat de erodarea libertăţilor românilor de origine evreiască, inclusiv de dreptul de a-şi cîştiga traiul. Cercul de intimi ai Elenei cuprindea un amestec neverosimil de evrei şi antisemiţi, care, în aparenţă, se tolerau reciproc, sau cel puţin îşi suspendau animozităţile în prezenţa femeii pe care mulţi istorici o consideră „probabil cea mai puternică amantă a Secolului XX“. Numai poziţia ei inatacabilă de amantă a lui Carol o proteja de înjosirile la care erau supuşi ceilalţi evrei.

(va urma)
Elizabeth Abbott, „O istorie a amantelor“

COMENTARII DE LA CITITORI