Amante regale (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Elena Lupescu (4)

Evreică?
Elena Lupescu era perfect conştientă de acest fapt. Vorbea făţiş împotriva lui Hitler şi complota împotriva lui Codreanu, deşi, în tot acest timp, îşi nega provenienţa evreiască. În memoriile pe care şi le publică într-o ediţie a ziarului londonez „Sunday News“, ea scria: „Tatăl meu era român. Mama era rusoaică. Nu sîntem evrei, deşi aşa s-a spus despre noi… Am cîţiva prieteni evrei la care ţin şi, dacă aş fi evreică, aş fi mîndră să o recunosc“. Însă, într-o companie mai de încredere, ea recunoştea că are o zecime sînge evreiesc (procentaj genetic imposibil). Dar, în ciuda disimulării ei, românii, ca şi ceilalţi, inclusiv Hitler, o identificau drept evreică.
Duşmanii
Charismaticul lider al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, a declarat că nu a ordonat asasinarea Elenei doar pentru că se temea ca nu cumva Carol să cedeze nervos fără ea. Cînd Carol a realizat, în cele din urmă, cît de periculoasă devenise Garda de Fier a ordonat asasinarea lui Codreanu. Nici o dovadă concretă nu o implică pe Elena în acest asasinat, dar imensa ei influenţă de culise sugerează că trebuie să îl fi îndemnat pe Carol să scape România de unul dintre cei mai populari şi răi antisemiţi.
Dar Codreanu era doar unul dintre nenumăraţii duşmani, aşa că s-au găsit alţi antisemiţi să o vîneze pe Elena Lupescu. Studenţii organizau marşuri de protest, cerînd moartea ei. Şoferul care o ducea la Palat pentru partida nocturnă de sex cu regele Carol a fost concediat, cînd nevasta lui a scăpat prin vecini vorba că el o numea „evreică împuţită“. Dr. Neubacher, şeful misiunii economice germane la Bucureşti, i-a spus reginei Elena că Germania nu vedea cu ochi buni alianţa cu un rege a cărui amantă era evreică. El a încercat să o convingă să părăsească România, pentru a se refugia în neutra Elveţie, dar ea a refuzat.
Bîrfa
Viaţa ei, în postura de cea mai puternică femeie din România, nu era nici confortabilă, nici lipsită de complicaţii. Deşi menţinea un control draconic asupra camarilei conducătoare, Elena era persona non grata la Palatul Regal. Bîrfa bucureşteană spunea că mergea acolo numai la ceas de noapte şi se auzeau tot felul de poveşti neverosimil de incitante şi oripilante, conform cărora Mihai, tînărul prinţ, se trezise la un moment dat din somn, văzîndu-şi tatăl alergînd gol pe coridorul palatului, în timp ce Elena îl urmărea, cu un pistol în mînă şi îmbrăcată numai cu un neglijeu străveziu. Şi încă un zvon şocant, care era, probabil, adevărat: se pare că Elena întreţinea relaţii sexuale şi cu noul ei şofer, care devenise confidentul ei.
Deşi Elena se culca, din cînd în cînd, şi cu alţi bărbaţi, interesul ei pentru aceştia era doar pur erotic şi temporar. De Carol o lega o dragoste profundă şi vibrantă. Aceasta a trecut testul timpului, s-a călit prin focul şi para alambicatei şi periculoasei politici antisemite româneşti, şi – în cele din urmă – a supravieţuit unei conflagraţii mondiale. O linie telefonică directă lega palatul lui Carol de budoarul Elenei. „Îmi aduce o bucurie infinită“, mărturisea Carol în jurnalul lui. „Am o nevoie imperioasă de ea. E carne din carnea mea“, mai scria el. Şi, un an mai tîrziu: „Dragostea mea pentru ea este la fel de profundă ca întotdeauna. Nu îmi pot imagina viaţa fără ea“.
Carol voia să împartă cu Elena Lupescu fiecare aspect al vieţii sale, inclusiv relaţia cu fiul său. Îngrijorat că regina Elena ar putea să îl întoarcă pe Mihai împotriva amantei, el s-a luptat să o trimită pe consoarta sa într-un exil virtual. Între timp, îl încuraja pe Mihai să o accepte pe Elena Lupescu, iar aceasta făcea tot ce îi stătea în putinţă să îl vrăjească pe băiat la fel ca şi pe tată, referindu-se la el şi la Carol drept „băieţii mei“.

(va urma)
Elizabeth Abbott, „O istorie a amantelor“

COMENTARII DE LA CITITORI