America e liberă, dar e inumană

in Alte știri

UN CÎINE-EROU, CARE I-A PĂZIT PE PREŞEDINŢII SUA, A FOST

LĂSAT SĂ MOARĂ (CHIAR CA UN CÎINE!) DE CANCER LA PROSTATĂ

 

LOS ANGELES – Ceva nu era în regulă cu Baddy. Se împliniseră 8 luni de cînd Charlsie Hoffman îl adoptase pe frumosul Ciobănesc Belgian Malinois, în vîrstă

de 10 ani.

Făceau împreună plimbări lungi, liniştite, prin împrejurimi. Ziua de azi a început la fel. Soarele străluceşte. Palmierii se leagănă în vînt. Şi, deodată, Baddy s-a oprit. Hoffman a tras de lesă, dar Baddy nu s-a clintit. „Nici măcar nu am mers prea departe“, spune Hoffman. Ştiam că era o zi toridă, dar…“ Îi pierise vocea. „Baddy a încercat să urineze. Dar nu a putut. Apoi s-a aşezat. Doar asta am putut să le spun“. Hoffman a avut dreptate. După o serie de teste, veterinarul a confirmat că Baddy avea cancer de prostată. „Am căzut în genunchi şi am izbucnit în plîns, continuă Hoffman. M-am simţit ca şi cum fusesem lovită de o maşină. Mă întrebam: De ce? Nu numai că Baddy trebuie să moară, dar de ce mai trebuie să sufere? Părea atît de nedrept“. Doctorul a analizat opţiunile de tratament pentru Baddy. Puteau să încerce să-i facă un tratament chimioterapeutic, care putea să aibă sau nu efect şi probabil că Baddy s-ar fi simţit şi mai rău. Puteau să-i scoată de tot prostata, dar acest lucru i-ar fi produs incontinenţa urinară. Sau puteau încerca un tratament numit IMRT – radioterapie cu intensitate modulată, cu mai puţine efecte secundare şi cu o şansă mai bună de diminuare a tumorii. Fără această procedură, poate că Baddy ar fi murit în 4 luni; cu ajutorul ei, ar mai putea trăi încă 2 ani. Amîndoi au fost de acord că era cea mai bună alegere. Singurul impediment? Tratamentul ar fi costat-o pe Hoffman 12.000 de dolari. Majoritatea proprietarilor de animale de companie se confruntă, în cele din urmă, cu această decizie tristă, căreia Hoffman trebuia să îi facă faţă în ziua aceea: cît de mult sînt dispusă să mă implic financiar astfel încît animalul meu să sufere mai puţin? S-ar putea ca în acest fel să fie mai sănătos şi să trăiască mai mult?

După ce Hoffman l-a adoptat pe Baddy, guvernul nu a mai alocat nici un ban pentru întreţinerea lui – la fel ca în toate cazurile în care sînt implicaţi cîinii militari aflaţi la pensie. Dar exista o diferenţă: Baddy nu era orice cîine. Era un cîine militar la pensie. Ca membru al escadronului canin HMX-1 al Marinei Militare, Baddy a avut responsabilitatea apărării elicopterului prezidenţial Marine One, în aproximativ 200 de misiuni interne şi internaţionale. Hoffman, şi ea puşcaş marin, fusese dresoarea lui Baddy în mai mult de 25 de misiuni. Instruit pentru a detecta substanţele explozive şi atacatorii, Baddy i-a apărat, timp de 8 ani, pe preşedintele George W. Bush şi pe preşedintele Barack Obama, şi, în tot acest timp, a primit cea mai bună îngrijire veterinară – fără ca Hoffman, sau vreun alt dresor, să dea vreun ban. Dar imediat ce Hoffman l-a adoptat, guvernul nu a mai alocat nici un dolar pentru îngrijirea lui – la fel ca în cazul tuturor cîinilor militari aflaţi la pensie. Nici un mijloc de transport de la adăpostul HMX – 1 din Quantico, Virginia, pînă la o bază aflată lîngă noua lui casă, din Los Angeles. Nici o asigurare medicală pentru acoperirea cheltuielilor medicale pentru displazia de şold provocată cînd era în Marina Militară. Şi, fără îndoială, că nu ar fi primit nici cei 12.000 de dolari pentru combaterea cancerului, care, acum, îi provoacă moartea. „Nu m-am simţit niciodată mai lipsită de speranţă“, afirmă Hoffman. Povestea lui Baddy ridică unele probleme dificile. Ce datorăm noi veteranilor canini? Şi ce ne permitem să le oferim? Cînd bărbaţii şi femeile hotărăsc să se înroleze, America le promite asigurări de sănătate şi accesul la îngrijiri, chiar şi după ce părăsesc armata (oricît de îngrozitoare pot fi acestea). Dar cîinii nu se oferă voluntari pentru a se înrola în armată; ei sînt recrutaţi direct de la crescătorii de animale de rasă. În timp ce se află în serviciul militar, aceştia salvează nenumărate vieţi omeneşti; în medie, mai mult de 150 de oameni/cîine militar, după cum apreciază experţii. Ei descoperă bombele artizanale, sînt paraşutaţi în taberele teroriste. Ei îl apără pe conducătorul lumii libere. Cu timpul, îndatoririle lor – săriturile, alergările pe distanţă scurtă cu viteză maximă, detectarea substanţelor explozive – pot să le deterioreze sănătatea. Mulţi dintre ei suferă de tulburări de stress postraumatic, la fel ca şi soldaţii. Iar cînd sînt pensionaţi, guvernul uită că aceşti cîini există, iar răspunderea pentru îngrijirea lor – financiară sau de orice alt fel – cade în întregime în sarcina oamenilor, în general a dresorilor (cum ar fi Hoffman), care sînt destul de altruişti pentru a-i adopta.

Pînă la urmă, minunatul cîne a murit. Oficialităţile i-au ridicat un monument. Prea tîrziu.

Andrew Romano

Corespondent pentru Coasta de Vest

COMENTARII DE LA CITITORI