Americanii ar putea să-i dea lui Vadim „drepturi de autor“…

in Alte știri

De ce trebuie să avem răbdare cu Rusia

„Răbdare, răbdare“, ne sfătuia un veteran al războiului rece, George Kennan, după destrămarea URSS. Prof. dr. Simon Serfaty, de la Washington, analizează critic modul cum ar trebui Occidentul să trateze Moscova, în lumina crizei din Ucraina.

În urmă cu 20 de ani, Rusia era o harababură – nu un inamic, nu un adversar şi, cu siguranţă, nu un partener. Teama cea mai mare a fost că eventuala ei prăbuşire ar fi transformat-o în ceva asemănător cu fosta Iugoslavie, dacă nu mai rău. „Nu-mi place cînd America se dă mare, superioară“, se plîngea fostul preşedinte rus Boris Elţîn, adăugînd că „Rusia nu e Haiti… Rusia se va ridica din nou“.

Evenimentele de azi îl confirmă, Rusia şi-a revenit. Şi-a revenit şi bagă spaima în foştii ei sateliţi din Europa, şi-a revenit ca un adversar pe măsură pentru Statele Unite şi pentru cei care s-au autoproclamat lideri ai unei presupuse lumi post-occidentale. Şi redresarea ei nu este doar o izbucnire de nostalgie imperială, o revoltă împotriva unei Americi atotputernice, sau o revoltă împotriva unei Europe unite, care nu a găsit un loc şi pentru ea, cel mai mare dintre vecinii săi. Deşi pierduse aproape un sfert din teritoriile fostei Uniuni Sovietice, Rusia a rămas suficient de mare, prea aproape şi prea nucleară ca să fie tratată de sus, a rămas un lider european. Rusia tînjeşte după trecutul ei imperial, iar întrebarea dificilă este: cum ar putea Moscova să fie convinsă că statul rus are alte limite decît în trecut şi că Vestul nu va mai tolera ce a tolerat pe vremuri?

„În anii ’90, cînd Rusia era slăbită, am făcut o treabă proastă, am urmărit să dezvoltăm o relaţie bilaterală pe termen lung, dar am ignorat interesele şi preocupările ei legitime“, îşi aminteşte Robert Gates, fost secretar american al Apărării, unul dintre „durii“ de la Washington. Astăzi, Rusia pare puternică, iar greşeala pe care putem să o facem ar fi să exagerăm relevanţa acelor interese. Treaba neterminată a Americii cu Rusia este similară cu propria treabă neterminată a Europei, în sensul că, pe de o parte, urmăreşte închegarea Uniunii, iar pe de altă parte nu rezolvă chestiunea identităţilor naţionale, cele care subminează însăşi suveranitatea UE. Sfîrşitul războiului rece a venit brusc. Nu au existat o încetare a focului, o Conferinţă de Pace, nu s-a încheiat un tratat formal şi nu au fost impuse reglementări. Ne-am trezit în Europa cu o Rusie din anul 1917, aparent moartă, dar nu pe veci şi nici măcar pe o perioadă mai lungă. Iar acum, a venit rîndul lui Putin să respingă ideea că ţara sa ar fi fost, vreodată, înfrîntă şi să-i mobilizeze pe cei care sînt împotriva „unui centru mondial de autoritate, a unei forţe centrale şi a unui centru unic de decizie“.

Dar şansele sînt împotriva lui Putin, o Rusie subdezvoltată, depopulată şi încercuită nu va avea altă alternativă, decît să coopereze mai strîns cu Vestul, şi nu cu China, de care o desparte prea multă istorie. Boris Elţîn obişnuia să spună că războiul rece nu a produs nici un învingător clar, şi nici un învins, şi-l încunoştiinţa pe „prietenul“ lui, Bill Clinton, că „nu vorbim despre o relaţie între superiori şi inferiori, ci între egali“. Totuşi, după 10 ani, Putin a criticat capitularea şi dezmembrarea ţării sale, numind-o o catastrofă geopolitică „imposibil de imaginat“. Pe de altă parte, în toamna lui 2008, violenţa şi intensitatea războiului din Georgia l-au făcut pe Robert Gates să afirme că „purtarea Rusiei pune în discuţie dialogul strategic ruso-american şi are consecinţe profunde asupra relaţiei noastre, precum şi a Rusiei cu NATO“. Dar, cuvintele sale au fost curînd revizuite de către Obama, lansîndu-se resetarea acestor relaţii şi devenind limpede faptul că, în primăvara lui 2014, confruntarea dintre Vest şi Rusia nu a fost despre Ucraina, aşa cum cea din 2008 nu a fost despre Georgia. Nici una dintre aceste două ţări nu este vitală pentru America, iar UE, la rîndul ei, nu a părut interesată să le admită cît mai grabnic în Uniune. La rîndul lui, Putin a jucat, tare după ce a revenit la preşedinţie, în 2012, şi le-a cerut ruşilor să „nu-şi piardă cumpătul ca naţiune, să respingă standarde impuse din afară şi să nu renunţe la tradiţii“.

Într-o replică evidentă la ceea ce a afirmat Reagan în urmă cu 20 de ani, a vorbit de un „imperiu al Răului“, adică un Occident condus de America, o lume post-creştină, fără Dumnezeu şi depravată. Spre deosebire de Gorbaciov, Putin nu doreşte o casă comună cu Europa, ci o Europă înghiţită de Rusia. „Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii şi nu ignoraţi Rusia şi pe liderii ei. Răbdare, răbdare, de asta avem nevoie“, spunea bătrînul diplomat american George Kennan, în 1991. Se pare că este un sfat bun, dar cît timp şi cîtă răbdare să avem? Jocul este de lungă durată – nu provoca Rusia cu ameninţări deşarte şi nici nu-i copleşi pe ruşi cu prea multă „înţelegere“. La urma urmei, Guvernul Rusiei face ceea ce face, pentru că Rusia este ceea ce este: o ţară incapabilă să-şi imagineze viaţa fără să deţină un imperiu şi deloc pregătită să aibă lideri democratici.

Ruşii nu aprobă tot ce face preşedintele lor, dar 80% au fost de acord cu anexarea Crimeii, iar pasiunea lor renăscută pentru refacerea fostului imperiu trebuie stăvilită cam în acelaşi mod în care fostul preşedinte Truman a procedat în martie 1947; ce putem face, deocamdată, este să admitem că anexarea Crimeii este un fapt împlinit şi că trebuie să evităm repetarea lui, în alte părţi. Să pricepem că alianţa occidentală se confruntă cu o problemă rusească, pe care Statele Unite nu mai pot s-o ignore, cu o problemă germană, pe care UE nu mai poate s-o ascundă, şi cu o problemă americană, pe care NATO nu mai poate s-o amîne. Echilibrul actual al forţelor militare pare să fie favorabil Rusiei mai mult ca oricînd în trecut, influenţa economică aparţine Germaniei, iar America este mai puţin „europeană“ decît oricînd în trecut. Ce ne rămîne de făcut? Să ne întoarcem la Kennan: răbdare şi iar răbdare. Şi ce altceva? Să-l parafrazăm pe primul secretar general al NATO, Lordul Hastings Ismay, spunînd: America să rămînă „înăuntru“, Germania să nu mai fie ţintuită „la pămînt“, iar Rusia să fie ţinută „afară“ pînă cînd va fi pregătită să ni se alăture.

Prof. dr. Simon Serfaty, Washington

Nota Redacţiei: Simon Serfaty este expert în securitate globală şi geopolitici la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale de la Washington şi profesor de politică externă americană la Universitatea din Norfolk, statul Virginia.

COMENTARII DE LA CITITORI