Amintindu-mi de genialul pictor Ion Ţuculescu… (1)

in Polemici, controverse

Într-o zi de aprilie, cînd natura ni se înfăţişează într-o sete explozivă a înverzirii, a venit la mine compozitorul, muzicologul şi profesorul Ştefan Niculescu – creator de frunte, în cadrul „generaţiei de aur”, a lui Nichita Stănescu, aşa cum a numit-o muzicianul neoclasic Mihail Andricu, cel care a iniţiat „Cenaclul de muzică de avangardă”, în tragicul Secol XX.
Ştefan Niculescu – făptură nobilă şi, totodată, de o seninătate tulburătoare, condusă, în toate activităţile sale, după preceptele christice – mi-a spus, cu entuziasmul tinereţii: „Dragă Dorule… Vino cu mine, în apartamentul unde locuieşte genialul pictor Ion Ţuculescu”.
Pentru cei ce nu ştiu, acest sublim exponent al picturii din România, – „o ţară tristă şi plină de umor”… – nu a fost primit în Uniunea Artiştilor Plastici, fiind considerat de tot felul de neica-nimeni… un artist care nu are talent! „O tempora! O mores”…
Totuşi… Conducerea Uniunii Artiştilor Plastici i-a permis să deschidă o expoziţie personală, în locuinţa sa. Atunci l-am cunoscut. Şi pentru asta îi mulţumesc prietenului meu, Ştefan Niculescu, cel care m-a dus în casa pictorului ce va fi aniversat în veşnicie…
Mult regretatul nostru Ion Ţuculescu mi-a apărut o făptură cu o înfăţişare atletică. Era înalt, cu faţa ovală, de sfînt byzantin parcă desprins dintr-o icoană de Rubliov; ochii – astrali ca anemonele – aveau o expresie de o tainică „melanholie”, în timp ce părul său părea să se identifice cu „o iederă neagră, răsucită-n inele”… După ce i-am admirat suita de tablouri, l-am felicitat, spunîndu-i „Laus tibi, maestre”! Şi a devenit un artist oniric, avînd ceva din limpiditatea „hrisalidei din Calea Lactee”…
* * *
În anul 1967, i-am dedicat compoziţia mea „Omagiu genialului pictor Ion Ţuculescu”. Lucrarea se compune din trei părţi: prima este o monodie, concepută pentru clarinet solo şi poate fi socotită o tînguire doinită, încadrată în stilul „parlando rubato”, ducîndu-mă cu gîndul la „cîntecul lung” din „Era lui Ştefan cel Mare”. Partea a doua este un „ricercar, neorenascentist”, de un pronunţat grotesc, în care am dorit să găsesc corespondentul sufletesc pentru antiromânii care l-au denigrat! Ultima parte – Elegie – se identifică unui tragism răscolitor, avînd ca „motto” cuvintele: „Viaţa sublimului pictor Ion Ţuculescu a fost ca un drum, mult prea scurt, al vieţii lui, plină de întunecimi, către moarte”!
Creaţia mea a fost prezentată, în 1967, la Atheneul Român, de vestita formaţie „Musica Nova”, formată şi multilateral îndrumată de pianista şi dotata compozitoare Hilda Jerea.
După interpretarea acestei creaţii în capitală, vibrantul omagiu adus nemuritorului Ion Ţuculescu a fost tălmăcit în toate centrele culturale din Europa şi din America de Nord – cu un real succes. În programul de sală au fost prezentate portretele artistice ale răscolitorului pictor, poet expresionist, şi ale subsemnatului – precizez că şi acest opus s-a încadrat în stilul muzical postexpresionist.
Cînd soţia lui Ion Ţuculescu a citit programele de sală amintite şi, mai cu seamă, cronicile elogioase la adresa creaţiei mele, m-a invitat la dînsa, într-un modest apartament, şi mi-a spus următoarele: „Stimate maestre Doru Popovici, pentru tot ceea ce aţi făptuit în tară şi în străinătate pentru omagierea operei soţului meu, vă rog să vă alegeţi un tablou al mult iubitului nostru artist şi să-l păstraţi în locuinţa dvs. şi a soţiei dvs. – Alina Muşat Popovici – o distinsă profesoară de muzică şi membră în secţia de muzicologie a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România”.
După fericita întîmplare, împreună cu soţia mea m-am dus la Catedrala Sfîntul Iosif, din Bucureşti, şi ne-am rugat Celui de Sus. Amîndoi am putut „melodia” pe cuvintele, atît de mişcătoare: „Niciodată nu am văzut pe Dumnezeu mai mare”.
Tot în acea zi de neuitat, am scris în jurnalul meu: ,,Tulburătorul plastician Ion Ţuculescu a înţeles că «acela care arde ca o flacără călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric»”.
(va urma)
DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI