Amintindu-mi de genialul pictor Ion Ţuculescu… (2)

in Polemici, controverse

Înainte de a reda cîteva dintre dialogurile purtate între Ion Ţuculescu şi semnatarul acestor rînduri, doresc să subliniez, ca imnograf byzantin, cîteva aspecte legate de stilul artistic al sublimului pictor. Ion Ţuculescu a îmbinat cu o uimitoare măiestrie policromia covoarelor ţărăneşti – mai ales din Oltenia – cu tehnica picturală a nefericitului şi, în acelaşi timp, genialului Van Gogh. Arta acestuia, ca şi arta maestrului român, nu a fost înţeleasă de mulţi dintre contemporani; aprecierea avea să vină abia după trecerea lor în eternitate. Despre ambii creatori s-a spus că arta lor poate fi considerată „o plecăciune în faţa frumosului etern, nu o linguşire pe lîngă urîtul aflat vremelnic la putere”…
* * *
Nu am să uit niciodată cu cît farmec mi-a vorbit pictorul despre cerul Eladei: ,,Stimate Doru Popovici… Cerul din Elada are acel ceva din «naramzele de flăcări ce aştern, pe acoperişuri, amurgul din Athena». Numai sub un asemenea cer s-au putut naşte şi au putut crea Aristotel şi Platon, Fidias, Praxiteles, Skopas, Socrate, Sofocle, Homer şi divinul Pericle.
Maestre Doru Popovici, reţine ceea ce îţi voi spune: Kant a fost şi rămîne un sublim filosof. Dar Platon vieţuieşte, trecînd peste timpuri, peste tot ce-i vremelnic, vestind, ca un profet protocronist sau, cum ar spune francezii, avant la lettre, pe Mîntuitor, pe Domnul nostru Isus Christos. Mai reţine şi ceea ce a susţinut Platon, despre spiritualitatea tracilor”….
Apoi, pictorul, identificat cu semnificaţia spuselor lui Verdi – torniamo all’antico e sara un progresso -, mi-a citit un fragment din opera muzicologului George Breazul, mai precis, finalul ,,admirabilei cărţi Un capitol de educaţie muzicală, scrisă de sufletul cel mai senin care a trăit vreodată printre noi, artiştii români”:
„Din acele străfulgerări de muzică tragică pe care le descoperim pînă azi în conştiinţa românească, străbătînd veacuri de transformări, de încercări, de înfrîngeri şi biruinţe, s-a alcătuit, cu vremea, sufletul muzical al romînului, autentic, caracteristic, mărturie vie şi concludentă asupra firii, asupra geniului, asupra aspiraţiilor neamului. Din acele străfulgerări, iată, pentru încheiere, o sentinţă a lui Zamolxe, o rază de înţelepciune, surprinsă, încredinţată nepieirii, transmisă nemuritoare lumii şi nouă de către Platon, sub lumina gîndurilor căruia deschidem acest capitol de educaţie muzicală şi sub care îl închidem: «Tot aşa şi cîntecul acesta, Harmenide: l-am învăţat în oaste de la un doctor trac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că are puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adaugă el, Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune că, precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet şi că, tocmai din princina asta, sînt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească. Căci dacă acesta merge rău, este peste putinţă ca partea să meargă bine… Prin urmare, întîi de toate şi mai presus de orice, trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să fie în bună stare capul, şi trupul, întreg. Cu cîntece de vrajă să ne curăţim sufletul!»”.
* * *
Dintre dialogurile cu emoţionantul pictor Ion Ţuculescu, unul dintre ele a avut o foarte mare influenţă, pentru mine, ca muzicolog şi scriitor: ,,Dragă Doru Popovici… Cărturarii români, dar, mai ales, creatorii din fosta Dacie Felix au aprofundat cultura germană şi franceză. În Transilvania şi-n Banat au adîncit cultura germană, iar în Vechiul Regat, pe aceea din Patria lui Victor Hugo. Din nefericire, au neglijat culturile din Anglia, Ţările de Jos, Spania şi Rusia. Te rog, tînărul meu prieten, să studiezi lumea frumosului din aceste ţări, şi ele binecuvîntate de Cel de Sus”.
Abia după moartea sa, pictorul Ion Ţuculescu – nefericitul, în viaţă, dar genialul plastician, în eternitate – a fost apreciat pentru imensa lui valoare.
Datorită acestui straniu astru, am dat naştere volumelor mele: Muzica Elisabethană – din Era nemuritoarei Regine Elisabetha –, Cîntec Flamand – granitic legat de Rubens, Rembrandt, Orlando di Lasso şi Dufay – şi Cîntec iberic, unde i-am pus într-un con de lumină torenţială pe Cervantes, cel poreclit ,,Ciungul de la Lepanto”, Velasquez, Goya, Picasso, Manuel de Falia, Federico Garcia Lorca şi Salvador Dali. Mai mult chiar, am creat opera „Mariana Pineda”, pe un libret conceput de mine, inspirat de drama omonimă scrisă de Lorca, „privighetoarea Spaniei”, cum a fost el numit.
Operele mele – Prometheu, după Victor Eftimiu, ca libretist, şi Mariana Pineda, după Federico Garcia Lorca, unul dintre cei mai profunzi scriitori din Secolul XX, din păcate, ucis, din ordinal ,,Călăului Franco” – s-au impus în lumea Euterpei.
În acest climat evocator, pot afirma, cu tristeţe, că odioasa lume a ,,politichiei” a reuşit să umilească trei pictori români, înzestraţi de Dumnezeu cu geniu – mă refer la Andreescu, Luchian şi Ţuculescu.

(va urma)
DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI