Amintindu-mi de genialul pictor Ion Ţuculescu… (3)

in Polemici, controverse

Nu pot uita de acea ,,toamnă bacoviană”, cînd îndrumătorul meu – din nou îl menţionez pe Ion Ţuculescu – mi-a citit un fragment din opera lui Tudor Arghezi, creatorul ,,Cuvintelor potrivite”, legat de tragicul destin al lui Luchian: ,,Pictorul Ştefan Luchian, a cărui recunoaştere revoluţionară a venit nespus de greu şi de tîrziu, era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contemporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pînză. Pe cînd pictorul era hulit şi defăimat, în primul rînd de confraţi, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu, fără aderenţe imediate cu pictura, avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer, şi trăind ca vai de el, Luchian a fost nevoit să se scoboare pînă la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua.
Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contemporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel şi de halul de degradare în care se afla societatea noastră de parveniţi, de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit, de aproape zece ani, de o paralizie, Luchian a fost arestat în pat pentru escrocherie artistică. Bietul om n-a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecît. Asta s-a petrecut nu prea demult, în 1916, acum 39 de ani.
Cu toate că mai tînăr decît Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. Îl vizitam des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi, în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit. De ani de zile, zăcea doborît de boala lui cumplită, natura asociindu-se ca să-l chinuiască, pînă în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă, şi cu incompetenţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scînteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zguduit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră, rînd pe rînd, toate organele care fac viaţa dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pînă la stingerea fiinţei întregi. Luchian plîngea… Plîngea de o emoţie fericită…
Mi-a povestit că venise, noaptea, o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cîntat. I-a cîntat, două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: «Iartă-mă, te rog, sînt George Enescu»”.
Cred că Sfîntul Mihai Eminescu recita cu „un lirism fremătător”, în „Cenaclul Junimea”, versurile sale şi ale altor poeţi dotaţi. Şi sînt convins că Ion Ţuculescu a avut muzicalitatea orphică a lui Mihai Eminescu. În lumea de dincolo, în lumea livezilor de apoi, i-a unit vocea lor, identificată cu „o lavandă sonoră”…
* * *
Mult regretatul maestru Ion Ţuculescu a fost si rămîne un artist religios. Acest artist, identificat cu ortodoxismul, nu i-a acceptat niciodată pe atei!
La moştenirea sa picturală aş pune, ca „motto”, cuvintele latine „Ars longa vita brevis”.
În legătură cu dispreţul său pentru atei, aş cita următorul aforism, deosebit de grăitor: „Cine nu are Dumnezeu nu are cine să-l ierte”! Acelaşi sentiment de dispreţ l-a avut şi faţă de cei ce au pledat pentru „o artă apatridă”. Iată ce-mi mărturisea el: „Dragă Doru Popovici… Arta relevă un aspect internaţional, dar fiecare slujitor al constelaţiei frumosului are o patrie, mult adorată. Beethoven, Mozart şi mai ales Wagner au fost şi sînt exponenţi ai spiritualităţii germane. Palestrina, Monteverdi, Rossini, Donizetti, Verdi, Puccini, ca şi Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Rafael şi Michelangelo nu pot fi concepuţi decît ca italieni. Debussy şi Ravel, precum şi pictorii Manet, Monet, Degas, Renoir, sau romanticul compozitor Berlioz şi revoluţionarul Messiaen au intrat, încă din timpul vieţii lor fecunde, în istoria mondială a culturilor solare, ca francezi.
Oare Chopin, Rubliov, Mussorgski, Tolstoi, Dostoiewski şi Stravinski nu ni se înfăţişează ca geniali reprezentanţi ai spiritului slav? Nu întîmplător, o capodoperă ca «Tristan si Isolda», de Wagner, nu ne convinge total dacă nu este interpretată în limba germană, iar altă capodoperă, «Pelléas şi Mélisande», de Debussy, nu ne impresionează decît dacă este valorificată în limba lui Victor Hugo”.
Compozitorii amintiţi au înţeles sensul celebrei cugetări: „Chiar dacă viaţa este un suspin, să-l facem cîntec”.

Epilog
Pictorul Ion Ţuculescu a murit, ucis fiind de boala necruţătoare a Secolului XX: teribilul cancer!
În ultimul nostru dialog, sublimul maestru mi-a recitat „Rugăciunea pentru împăcare”: ,,Doamne, milueşte pe cei ce mă urăsc, mă zavistuiesc şi mă ocărăsc; aşijderea şi pe cei ce mă grăiesc de rău. Ca nu cumva vreunul din ei să pătimească ceva rău pentru mine, necuratul, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Ci-i sfinţeşte pe dînşii cu mila Ta, şi-i acoperă cu bunătatea Ta, prea bunule Stăpîne. Amin”.

Sfîrşit
DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI