Amintiri de la Capşa (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Vestita cafenea „Capşa”, de pe Calea Victoriei, era frecventată, începînd din 1919, de scriitori, pictori, muzicieni, actori, ziarişti – o lume cu totul alta decît aceea care o vizita înainte de primul război mondial. La „Capşa” veneau oamenii politici ai vechilor partide (liberal şi conservator), ca să nu pomenesc de cei care aparţineau unor grupări mai puţin importante, ca partidul profesorului Iorga. De altminteri, aceştia nici nu prea treceau pragul cafenelei. Cînd, după primul război mondial, boema literară şi artistică şi-a mutat sediul aici, foştii clienţi nu i-au mai călcat pragul. „Capşa” devenise citadela scriitorilor, a artiştilor de toate categoriile.
PAG 12 CAPSA 2
Printre cei dintîi scriitori pe care i-am cunoscut la cafenea a fost Ion Minulescu. Poetul care aducea în literatura noastră un sunet nou ştia să captiveze nu numai auditoriul şezătorilor literare – izbutea să confişte, pur şi simplu, atenţia şi a celor mai rafinate spirite, a celor mai orgolioşi mînuitori ai metaforei. Ion Minulescu vorbea – şi cine s-ar mai fi încumetat să-l supraliciteze?
Ani de zile, în şezătorile organizate de vechea Societate a Scriitorilor Români, Ion Minulescu a deţinut un rol important. Ştia să dea versului său atîtea semnificaţii şi îşi însoţea recitarea cu o mimică atît de personală, încît stîrnea un entuziasm contagios. Era un temperament egal. Gloria nu i-a schimbat personalitatea. Asta am putut-o constata cînd, în 1928, cred, a primit Premiul Naţional pentru Literatură. A rămas acelaşi prietenos, surîzător, uman.
Coleg săritor, ca puţini alţii, Ion Minulescu stîrnea admiraţia noastră nu numai prin poezia sa, atît de personală, ci şi prin multilateralitatea cunoştinţelor sale. Ne recita din poeţi, pe vremea aceea, necunoscuţi la noi şi avea un limbaj „direct”. Plăcea. Etala cravate multicolore şi fulare de mătase cît mai originale, agrea parfumurile tari şi recita ca nimeni altul din poeţii săi preferaţi. În pofida acestei atitudini „exotice”, Minulescu avea vorba piperată şi voit… „populară”. Se răstea cu „mă” şi „bă”, şi utiliza des interjecţiile: ho-ho-ho! ha-ha-ha!
În poezie era pitoresc, în viaţă, cît se poate de prozaic. Au mai observat-o şi alţii – şi pe bună dreptate: după puţini ani de luptă cu inerţia ambianţei literare, versul lui a reuşit să placă tuturor. Cînd spunem tuturor, ne referim deopotrivă la pretenţioşii „capşişti” şi la oamenii de pe stradă, încîntaţi de spumoasa şi uşor de reţinut poezie minulesciană. Sînt 29 de ani de cînd l-am condus pe drumul fără întoarcere (în 1944). Era cam pe la mijlocul unui aprilie generos în miresme, cu un soare tolerant, cu multă tinereţe şi cu multă tristeţe, în Bucureştii aflaţi încă sub dominaţia fascismului…
Alt client fidel al cafenelei era Mihail Sorbul, dramaturgul. Cu acesta mi s-a întîmplat să am, o singură dată, un fel de, hai să zicem, incident. Lucram la redacţia ziarelor ,,Izbînda” şi ,,Avîntul”. Sorbul făcuse să apară o revistă, ,,Săgetătorul”. Şi mă pomenesc într-o zi că sînt foarte criticat în coloanele publicaţiei de către un colaborator al acesteia – Rusu – pentru ce credeţi? Pentru că nu ştiu cînd susţinusem, într-o scrisoare, că sînt un scriitor de talent şi refuzasem cu vehemenţă să fiu comparat cu Sandu Aldea sau cu Alexandru Teodor Stamatiad. Am răspuns imediat. Ce-a făcut, însă, Mihail Sorbul, care, în faţă, îmi arăta suficientă simpatie ca să-l cred că mi-e binevoitor – un prieten ceva mai vîrstnic, dar nu mai puţin prieten? A făcut ceea ce nici un director de revistă sau de gazetă n-ar fi făcut: a arătat scrisoarea mea denigratorului – înainte de a o tipări. Acesta, continuîndu-şi „polemica”, a răspuns la… răspunsul meu. În acelaşi număr au apărut, prin urmare, ambele articole: replica mea şi replica la replică. Atunci cînd l-am întîlnit pe Sorbul, mi s-a înfăţişat ca de obicei: amabil, surîzător, afectuos.
Unul din criticii de pe vremuri, Mihail Dragomirescu, îl preţuia foarte mult pe Mihail Sorbul. Cum, însă, el avea un mod cu totul personal de a interpreta operele scriitorilor, îndeosebi ale acelora care făceau parte din cenaclul său, boema „Capşei” găsea, comentîndu-i studiile, prilejul să se amuze. Aşa, de pildă, criticul era în stare să constate că poetul este „parţial genial” şi că prozatorul „Y” poate fi pus alăturea de Balzac. Nu exagerările stîrneau zeflemisirea criticului, ci felul său de a se exprima. Personal cred că Mihail Dragomirescu a avut un rol pozitiv în promovarea literaturii originale. S-a aplecat, acest profesor erudit, cu dragoste, asupra caietului de versuri al începătorului, precum a purces să studieze cu migală cartea scriitorului consacrat. A fost prietenul şi, adesea, îndrumătorul poeţilor şi al dramaturgilor care făceau parte din Institutul său de literatură. Sînt convins că destui scriitori care au intrat în conştiinţa publică şi în Istoria literaturii române au temeiuri să-i fie recunoscători.
Dar să ne întoarcem la Mihail Sorbul. Cum şi el era socotit de Mihail Dragomirescu „parţial genial”, confraţii de la „Capşa”, îndeosebi cei care n-aveau succese literare, dar care ardeau de dorinţa de a se vedea apreciaţi chiar şi în acest fel şi chiar de criticul Institutului, îl tachinau:
– Cum stai, Sorbule, cu genialitatea?
– Dom-le, observa altul dintre scriitori, să ştii că, precis, conu’ Mihalache i-a pus gînd rău fratelui Sorbul.
– De ce? Nu cred, dimpotrivă, nutreşte o mare simpatie pentru el: şi pe unul, şi pe altul îi cheamă Mihai, şi unul, şi altul poartă cioc, şi unul, şi altul preferă umbrela pe orice anotimp, şi unul, şi altul lecturează în fiecare zi ,,Universul”.
– Da, astea-s adevărate, îl întrerupse cel cu bănuiala, dar nu dovedesc nimic. Dacă el, conu’ Mihalache, îl consideră astăzi parţial genial şi mîine pe trei sferturi, iar poimîine, genial cu totul – şi dacă Sorbul ajunge să-l creadă, să se creadă genial -, cum o să mai scrie? De ce să mai scrie? Peste genialitatea integrală nu poate trece nimeni!
Sorbul continua să fie ţinta variatelor epigrame şi a zeflemelelor zoililor „Capşei”. Într-una din zile s-a zvonit că Sorbul pleacă în Italia, la Roma. Şi, într-adevăr, a plecat. Nu ştiu dacă i s-a reprezentat vreodată o piesă în Italia, dar această călătorie a prilejuit invidioşilor glume pe seama scriitorului.
– Cum dracu’ s-o fi înţeles Sorbul cu italienii?, se prefăcea mirat unul de la „Capşa”. Că de vorbit italieneşte, nu vorbeşte…
Chiar Sorbul ne-a explicat: el, e adevărat, nu ştie din limba italiană decît un cuvînt: ceau, dar, curios, a băgat de seamă că italienii… ştiu româneşte!
Mihail Sorbul nu lua în seamă nici clevetirile, nici ironiile cafenelei. Şi nici ca alţii n-a făcut: să dezerteze de la „Capşa”. I-a rămas credincios – dovedind astfel că ştie de glumă – chiar cînd gluma era prea de oaie. Nu ştiu ca dramaturgul să se fi arătat vreodată rău impresionat de succesele confraţilor. Ca artist autentic – n-a cunoscut invidia…
Corneliu Moldovanu, poet şi – cu intermitenţe – publicist, fost, o vreme, preşedinte al vechii Societăţi a Scriitorilor Români, în care calitate s-a dovedit mai practic decît alţi conducători ai breslei, venea la cafenea la aceleaşi ore, dimineaţa şi după-amiaza, se aşeza la masa confraţilor săi, îşi sorbea şvarţul, mai mult asculta decît vorbea şi-apoi, cu pas măsurat, de om perfect echilibrat lăuntric, pornea fie acasă, fie la cîte-un prieten.
De multe ori m-am întrebat: cum e cu putinţă ca în aceeaşi făptură să facă o aşa bună casă poetul cu burghezul, visătorul cu lucidul, vînătorul de metafore cu pămînteanul?
Corneliu Moldovanu cultiva, cu neclintită convingere (raţiunea sa de a fi) versul, dar nu dispreţuia nici bunurile celelalte – prozaice. Era dintre puţinii scriitori de pe vremuri care n-avea „probleme” de rezolvat – nu-l preocupau nici chiria neplătită, nici lemnele de iarnă, nici o haină mai acătării. Calculat, calm, taciturn, Corneliu Moldovanu întrunea în persoana sa pe făuritorul de imagini cu binechivernisitul gospodar. Mai tîrziu, cînd a fost director al Teatrului Naţional, a valorificat aceste însuşiri: de literat şi de priceput administrator. Sub îndrumarea sa, prima noastră scenă a cunoscut succese reale – şi de ordin moral, şi de ordin material. Corneliu Moldovanu şi-a luat în serios, întotdeauna, munca.
La „Capşa” ţi-era mai mare dragul să-l priveşti cum asculta anecdotele lui Ion Minulescu, vehemenţele lui Alexandru Teodor Stamatiad sau revendicările lui Caton Teodorian, istorisirile lui Carol Ardeleanu sau amintirile lui Al. Obedenaru – asculta şi, cîteodată, zîmbea sau clătina din cap, fie a încuviinţare, fie a negare. Dacă au fost atîţia străluciţi „vorbitori” la „Capşa” – n-am întîlnit acolo un mai perfect, un mai ideal ascultător ca acest poet, dublat de un om de cifre. Şi nimeni ca el nu se documenta înainte de a porni să toarne în versuri vreun poem cu subiect antic.
Cînd a tălmăcit, într-o admirabilă limbă literară, ,,Cîntarea cîntărilor”, a stăruit luni de zile, în bibliotecă, peste studii şi diverse versiuni apărute în alte limbi. E adevărat, el n-a cunoscut textul original. Dar a confruntat atîtea tălmăciri din limba ebraică, încît aş putea afirma că a realizat o operă nu numai de incontestabilă valoare, dar şi mult-apropiată de textul original, poate cea mai fidelă din cîte au apărut. ,,Cîntarea cîntărilor”, în versiunea lui, a îmbogăţit tezaurul poetic al limbii noastre.
Într-o zi, Corneliu Moldovanu mă întrebă dacă sînt la curent cu diversele tradiţii religioase evreieşti. Întrebarea m-a nedumerit. I-am răspuns că, într-o oarecare măsură, le cunosc.
– Atunci, e bine! S-a arătat el satisfăcut şi, ca de obicei, a tăcut, sau a continuat să tacă.
După cîteva luni m-a abordat din nou:
– Poate că ştii cum se face nunta religioasă la evrei?
– Ştiu!
Şi i-am spus. Foarte atent, şi-a notat ritualul în carnet. Altădată m-a întrebat de chipul în care evreii religioşi sărbătoresc purimul, „sărbătoarea măştilor”. I-am dat lămuririle cuvenite. Au trecut
3-4 ani şi, într-o zi, mi-a destăinuit în ce scop se interesează el de aceste tradiţii religioase.
– Vreau, mi-a spus, să fac un studiu despre religiile comparate.
Am rămas, mărturisesc, uluit. Iată, mi-am spus, un om lucid, un gospodar practic, un administrator priceput al intereselor scriitorilor – cînd ocupă fotoliul de preşedinte al breslei noastre – şi al artiştilor – cînd funcţionează ca director al Teatrului Naţional – şi care, totuşi, e depăşit de… poetul dintr-însul, de utopistul care îl face să creadă, cu toată convingerea, că poate să scrie un studiu despre religiile comparate.
Stăruind cu privirea asupra mea şi înţelegîndu-mi nedumerirea, a ţinut să adauge:
– Să nu crezi că o să fie o lucrare superficială. Am să mă documentez.
Au trecut ani după ani, şi Corneliu Moldovanu nu mi-a mai pomenit nimic despre acel studiu. L-am întîlnit, cu puţin timp înainte de a fi trecut în împărăţia umbrelor. Venea de la Uniunea Scriitorilor. Ne-am plimbat pe stradă şi, ca niciodată, Corneliu Moldovanu simţea nevoia să se confieze: voia să-şi scrie memoriile. N-a mai avut cînd: moartea l-a surprins şi, astfel, proiectul său a rămas neîmplinit…
* * *
Masa cea mai retrasă de la „Capşa”, dar şi mesele alăturate, în spatele cărora se afla o canapea lungă, erau, pe la 1920, permanent ocupate de aceiaşi „edeci”: Nicolae Săveanu, M. Papamihalopol, Mihail Condruc, George Rozin, Iorgu Metaxa, Streitman, Clarnet, Nae Chirculescu, Dinu Nicodin şi, din cînd în cînd, de Grigore Filipescu, Alecu Constantinescu, I.G. Duca, Jean Mitilineu… Era masa cea mai „închisă”. Cu alte cuvinte: la masa aceea nu cuteza să ia loc nici un „capşist” care nu făcea parte din „clan”.
Nicolae Săveanu era un vestit, pe vremuri, „vîrf” al Partidului Liberal. Focşănean, avea casă bogată şi la Bucureşti şi, după ce a fost de cîteva ori ministru, se alegea, în guvernările liberale, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Foarte îngrijit, purta totdeauna costume elegante, cravate fine de mătase, pantofi de ultimă modă. Potrivit de statură, avea mustaţa tunsă englezeşte şi părul alb, cu o impecabilă cărare la mijloc. Studiase filozofia, fusese şi profesor – de filozofie – şi îşi amintea totdeauna cu emoţie de unul din dascălii săi de la Universitate, C. Dumitrescu-Iaşi, supranumit „Coco”.
Fiu de vechi om politic liberal, cu o situaţie materială din cele mai bune, n-a avut nevoie să obosească la catedră. A devenit, aidoma tatălui său, politician şi a moştenit şi şefia organizaţiei Partidului Liberal din fostul judeţ Putna. Ca preşedinte al Adunării Deputaţilor, lua rareori cuvîntul, şi numai cînd era obligat. În schimb, îl întîlneam zilnic la „Capşa”, în ambianţa căreia se simţea cît se poate de bine. Prieten cu ziariştii, desenatorii şi caricaturiştii de pe vremuri, chipul său apărea destul de des în coloanele ziarelor şi revistelor. Cum intra în cafenea, vedeai în spatele său o umbră: era Vasile Negreanu, casierul Camerei Deputaţilor. Acesta purta subsuoară servieta doldora de hîrtii. Lui Nicolae Săveanu nu-i plăcea să stea prea mult la biroul prezidenţial; prefera, deci, să rezolve hîrtiile la cafenea.
– Şezi aici, Vasile, îl invita el, şi scoate marfa.
Casierul se executa, dar preşedintele n-avea răbdare, şi nici tragere de inimă să citească hîrtiile.
– Ce-i cu asta?
– Nişte materiale de birou. Să aprobaţi plata.
– Bine! Aprob! Asta ce-i?
– Nişte reparaţii. Avem cîteva oferte.
– Bine! Aprob!
– Pe care?
– Cum „pe care“?
Şi căsca.
– Păi, domnule preşedinte, avem mai multe oferte! Examinaţi-le şi decideţi.
Nicolae Săveanu căsca din nou. Apoi izbucnea în rîs.
– Ce să fac? Să… examinez?… Fii serios, dom-le! Dă-mi una s-o aprob! Oricare. Da’ astea ce-s?
– Cereri de ajutor! S-au adunat, dom-le preşedinte! Aţi fost ocupat şi n-aţi avut vreme să le rezolvaţi.
Pe faţa lui Vasile Negreanu trecea şi se ştergea repede un zîmbet. Ştia el cît de „ocupat“ era domnul preşedinte! Dar şi Săveanu îi prindea puiul de zîmbet de pe obraz.
– Mă, oltene, îl dojenea el familiar, o iei aşa, dulce-subţire? Lasă-lasă, că te cunosc!… Scrie şi tu pe fiecare cerere ce sumă crezi că merită băiatul şi… lasă-mă acum, că am lucrat destul. Trec mîine să le semnez.
Săveanu, odată scăpat de casier, devenea numai urechi: Clarnet, ziaristul, începea tocmai să povestească despre o intrigă politică pusă la cale de opoziţie. Săveanu se arăta foarte interesat. „I-auzi?“ făcea el. Sau: „Zău?“, ori „Ce tot spui?“.
Clarnet – acesta era numele lui adevărat, nu un pseudonim – era ziaristul fără ziar. Ştia să scrie, avea ceea ce se numeşte talent, dar o abulie, agravată cu vîrsta, îl reţinea de la o activitate constantă, disciplinată. Era destul de bine îmbrăcat, purta monoclu şi vorbea o franţuzească impecabilă, învăţată la Paris – dar nu la universitate, ci în mediul gazetăresc şi literar de-acolo. (Făcuse, în tinereţe, politică socialistă.) Trăia greu, din colaborări întîmplătoare. La Paris, fără un ban în buzunar, fără o haină mai acătării, fără relaţii, a trebuit să lupte cu îndîrjire, printre străini, ca să-şi poată cîştiga o pîine. La un moment dat, fusese primit de Anatole France, care îi preţuia inteligenţa. Clarnet şi-a făcut singur cultura. Era un autodidact, în înţelesul superior al cuvîntului. Nu s-a instruit la întîmplare. Lecturile şi le-a organizat temeinic. A început cu începutul şi a ajuns, la maturitate, să se plimbe cu destulă competenţă pe latifundiile literaturii universale, tot atît de familiarizat cu Renan ca şi cu Goethe, cu Tolstoi ca şi cu Shakespeare. O discuţie cu Clarnet era cît se poate de instructivă. Totdeauna mi-a părut rău că acest intelectual cu patru clase primare, înzestrat cu real talent, făcea atît de rare popasuri lîngă o călimară şi un condei. Dacă şi-ar fi aşternut pe hîrtie amintirile, sînt sigur că ar fi dat o carte interesantă.
Prietenii săi de generaţie îmi spuneau că la Paris, înfruntînd lipsuri crîncene, trăind aproape în mizerie, nu uita niciodată să zăbovească 4-5 ore la Biblioteca naţională, desfătîndu-se cu Rabelais sau cu Villon. Se împrietenise cu o serie de iluştri poeţi şi romancieri francezi – a şi tălmăcit în româneşte diferite opere străine. Românilor veniţi la Paris să studieze le era un adevărat ghid. Şi l-au folosit în fel şi chip.
Răutăcioşii, gurile otrăvite, pretindeau că trăia din expediente. Nu ştiu în ce măsură o asemenea afirmaţie era întemeiată. E, însă, de presupus că, datorită firii sale de boem fără leac, ajungea de multe ori în situaţii materiale grele. Şi atunci apela, poate, la ajutorul prietenilor. Unul dintre ei a fost poetul Dimitrie Anghel. Acesta preţuia inteligenţa, cultura şi talentul lui Clarnet şi-l îndrăgea ca pe un frate. La rîndul său, Clarnet nutrea faţă de Anghel o prietenie din cele mai fierbinţi, vădită în fel şi chip. Între alte lucrări, apărute la mari intervale, Clarnet a tipărit în 1929 şi o cărţulie închinată poetului, intitulată ,,Mitif, poetul florilor” (lui Dimitrie Anghel i se spunea în intimitate Mitif.)
Înapoiat în ţară, Clarnet şi-a reluat viaţa de cafenea cu care se obişnuise, care – cum se spunea – îi intrase în sînge. „Capşist”, avea locul său la masa din fund a „elitei”! Din cînd în cînd, publica, în
,,L’ Independence roumaine”, cîte un articol plin de substanţă, comentarii ale evenimentelor externe, o portretizare… Tot aşa, la intervale rare, scotea şi cîte o revistă. Una din ele se chema: ,,Se zice…”. După cum îi arăta şi titlul, în coloanele ei apăreau zvonurile care circulau în lumea politică şi intelectuală, redate cu umor. Întreaga revistă era scrisă de directorul ei, care îi era, în acelaşi timp, şi redactor, şi administrator. Cum materialele interesau un cerc foarte restrîns, revista n-a putut trăi prea mult. Clarnet continua să vină zi de zi la „Capşa”, să fie la curent cu tot ce „se zice”, să-şi bea „şvarţul”, să-şi fumeze pachetul de ţigări şi… să întocmească planuri de viitor, care nu se realizau nicicînd.
Odată m-a poftit la masa din fund (onoare supremă) şi m-a recomandat unui bărbat de statură potrivită, cam obez, pe care îl întîlneam foarte rar la cafenea.
– Dumnealui, mi-a spus, e doctorul Saligny. Îţi spune ceva numele ăsta?
După ce am strîns mîna doctorului, l-am privit pe Clarnet şi am clătinat din cap a cuviincioasă mustrare.
– Iartă-mă, a înţeles el imediat, ar fi şi ciudat să nu fi auzit de inginerul Saligny!
Nu-mi aduc aminte dacă doctorul Saligny era fiul, sau nepotul ilustrului inginer – atîta ştiu, că-i era rudă.
PAG 12 CAPSA 3
Cîteodată se abătea pe la cafenea pictorul şi desenatorul N. Tonitza. Ne împrietenisem şi, adesea, făceam cîte un popas la vreo circiumă de cartier. Ne plăcea amîndurora să întîrziem şi într-unul din parcurile oraşului. Pomenind acum de Tonitza, mi-e cu neputinţă să nu evoc şi alt loc de întîlnire şi de hoinăreală.
Îl revăd şi acum, după scurgerea a mai bine de 5 decenii. Cînd vii din Piaţa Alexandru Sahia, dai de un fel de grădină-parc, înconjurată de case şi fixată acolo pentru desfătarea ochiului. Nimic din măreţia podoabelor bucureştene. Totul e aici tăcut, intim, discret. De obicei, numai despre clădirile vechi se spune că patina timpului, trecînd peste ele, şi-a lăsat amprenta pe ziduri, pe uşi, pe acoperiş. Şi despre „Parcul Ioanid”, însă, putem spune că timpul şi-a însemnat aici, în toate felurile, prezenţa.
Intri în parc şi te întîmpină o alee pe care mai stăruie nisip fin, amintind frumoasele noastre plaje maritime. O alee familiară… Sîntem la sfîrşitul verii şi e încă destul de cald. Întorc privirile. O pereche – el „la cămaşă”, în carouri – ea într-o bluză liliachie. Fata are în mînă un buchet de garoafe. Păşesc, înlănţuiţi, pe alee şi habar n-au că pe cer vîslesc zburătoare, că e atîta beţie de miresme în văzduh, că-i atîta freamăt, atîta frenetică agitaţie în jurul lor. Perechea îndrăgostită, absentă, înaintează pe aleea parcului – pe aleea vieţii – cu ochii, oază de vise, deschişi înăuntru, cu obrajii aprinşi de elanuri mistuitoare, de frenezia trăirii…
Şi de Parcul Ioanid se leagă amintirea lui N. Tonitza. Pentru că îl preţuiam nu numai ca artist, ci şi ca om de condei, l-am rugat să colaboreze la ,,Cuvîntul liber” (ediţia 1919-1920). Articolele sale au fost foarte apreciate. Petreceam apoi cu el, mai tîrziu, ceasuri întregi, fie la „Capşa”, fie acasă la mine, şi nu mă săturam ascultîndu-i opiniile despre pictură, despre scriitori, despre muzicieni… A murit prea devreme.
* * *
Cînd l-am cunoscut pe Alexandru Cazaban, nuvelist şi vînător, îl numeam: Maestre. După vreo 10 ani, „coane Alecule”, după alţi 20: „nene Alecule”.
PAG 13 CAPSA 4
Tot aşa cu Ion Iancovescu (pentru prieteni, Puiu), un actor care şi-a cheltuit talentul pe scenă, iar geniul, ca şi Oscar Wilde, la cafenea: a fost una din cele mai strălucite inteligenţe ale epocii.
M-a prezentat marelui actor pictorul Szatmary:
– Uite, Puiule, pe cel mai tînăr „capşist”!
– Îmi pare bine de cunoştinţă, dar…
Şi fixîndu-mă cu ochii lui mari, în care parcă ardeau doi cărbuni aprinşi, continuă:
– Să nu te ţii prea mult de „Capşa”, numai aşa ai să rămîi tînăr. Ca mine! Că eu nu vin aici chiar zi de zi… Cînd vin aici, e sărbătoare! Pricepi?
PAG 13 CAPSA 5
Alt mare actor, pe care l-am văzut o singură dată la „Capşa”, era Constantin Nottara. I-am fost prezentat de un alt artist de seamă al scenei noastre, N. Soreanu, de care bătrînii noştri contemporani îşi aduc, desigur, aminte.
– Maestre dragă, i s-a adresat Soreanu, dă-mi voie să-ţi prezint un tînăr scriitor.
– Cu plăcere!
Şi marele artist mi-a întins o mînă caldă. M-a întrebat, apoi, care e ultima piesă pe care am văzut-o. Fusese ,,Hamlet”, cu Aristide Demetriad. Nottara a fost, precum mărturiseau cei care l-au avut profesor la Conservator, un admirabil îndrumător. Cînd nu-i plăcea modul în care juca un student, intervenea:
– Stai, nu aşa! Uite ce-a vrut să spună autorul şi cum a văzut el scena… Şi Nottara „juca” în faţa elevului său rolul cu pricina. La reluare, dacă studentul se mulţumea, pur şi simplu, să-l imite, profesorul îl oprea, nemulţumit:
– Nu, nu, nu aşa! Ţi-am arătat ce-a înţeles autorul, cum a văzut personajul – dar nu-ţi pretind să pronunţi ca mine, să-mi reproduci aidoma intonaţia şi gesturile. Acelaşi personaj poate fi interpretat în fel şi chip, fără ca să i se falsifice psihologia.

(va urma)
I. PELTZ

COMENTARII DE LA CITITORI