Amintiri de la Capşa (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Nottara a fost mai mult decît un mare actor – a fost maestrul scenei româneşti; mai mult decît un profesor competent, a fost un adevărat îndrumător al învăţăceilor săi. Ion Manolescu mi-a spus că Nottara a fost solicitat să intre la Comedia franceză. L-au văzut jucînd francezii (oameni de teatru) şi i-au oferit un loc pe prima scenă a Franţei. Nottara a refuzat oferta.
Contemporan şi prieten cu Alecsandri şi cu alţi scriitori şi artişti de seamă, a fost, fără nici o îndoială, şi un om de mare cultură. E adevărat, observa el, adesea au existat, în străinătate şi la noi, mari artişti care n-au urmat nici un fel de studii (Iancu Petrescu, Niculescu-Buzeşti, Leonescu-Vampiru). Dar nu asta e regula, şi nimeni nu trebuie să generalizeze. Actorului, credea Nottara, îi foloseşte cultura, şi cu cît îi vor fi mai întinse cunoştinţele, cu atît va beneficia de ele talentul său înnăscut.
În amintirea mea, Nottara rămîne de-a pururea marele actor, marele artist şi, în acelaşi timp, omul atent cu contemporanii săi, sensibil la prietenie – la prietenia celor din generaţia sa, ca şi la aceea a tinerilor…
…Din cînd în cînd îşi făcea apariţia la Capşa poetul B. Nemţeanu, pe care îl cunoscusem în redacţia ziarului Scena. Înalt, cu o faţă luminată de nişte ochi mari, migdalaţi, şi ornamentată de un zîmbet muiat în melancolie, poetul părea – şi era – minat de o suferinţă care, la scara timpului, cu mijloacele terapeutice de pe vremea aceea, nu prea ierta: ftizia. Această boală l-a şi doborît la vîrsta de 32 de ani.
În chip fulgerător, ne-am împrietenit, măcar că el avea 31 de ani şi eu, 20. La Galaţi, unde s-a născut, a tipărit Paginile libere, căutînd şi izbutind, de pe atunci, să se afirme. Opera sa a fost preţuită de Nicolae Iorga, de Ovid Densuşianu, de Mihail Dragomirescu. Într-o antologie apărută în 1926, la „Casa Şcoalelor”, Nemţeanu e prezent atît prin producţii originale, cît şi prin traduceri; el ne-a mai dat, în versiune românească, fragmente din Hugo, Baudelaire, Lessing şi din alţi scriitori de mare circulaţie.
O parte din creaţiile sale originale se află răspîndite în diferite ziare şi reviste. Pentru că, în pofida faptului că a murit la 32 de ani, a tipărit în tot felul de publicaţii: Neamul Românesc, Rampa, Flacăra, Viitorul social, Convorbiri literare, Noua revistă română (condusă de prof. Rădulescu-Motru) şi altele.
Unele poeme, scrise în timp ce se afla pe patul de moarte (Elegiile sanatoriului), au fost adunate de neobositul om de carte şi de inimă care a fost Barbu Lăzărescu. Din lucrările tipărite citez, în primul rînd, Stropi de soare. Au mai apărut, în populara bibliotecă „Lumea”, Poezii alese, iar în celebra „Bibliotecă pentru toţi”- O călătorie în lumea albinelor.
Am stat cu Nemţeanu multe ceasuri în lungi şi fierbinţi dezbateri literare, la „Capşa”. N-am să uit niciodată bogăţia cunoştinţelor acelui tînăr poet care, luîndu-se zi de zi la trîntă cu boala, nu înceta să petreacă ore întregi din zi şi din noapte la masa de scris. Mai puţin de un an am avut parte de calda, de generoasa lui prietenie: în primăvara lui 1919, pe cînd Bucureştii erau copleşiţi de orgia luminii şi a miresmelor, într-o dimineaţă de mai l-am dus la groapă. Am spus cîteva cuvinte la mormîntul său.
…La „Capşa” mă întîlneam destul de des cu Alexandru Teodor Stamatiad, poet furios, gata oricînd să se ia la harţă cu nu importă cine. Acest exemplar straniu al faunei literaturii de pe vremuri era violent şi, în afară de persoana lui – nimic şi nimeni nu exista.
Stamatiad a fost, o vreme, profesor de limba franceză la Arad. Dar, povesteau elevii, profesorul nu-şi prea făcea ora cum se cuvine. Citea din „opera” sa, iar elevii erau obligaţi să-l admire. Unii dintre liceeni, se zice, i-au prins slăbiciunea. „Capşa” povestea că avea loc următorul dialog între profesor şi elev:
– Dumitrescule, striga profesorul, ia să-mi spui cine e cel mai mare poet contemporan?
– Cel mai mare poet contemporan este domnul Alexandru Teodor Stamatiad.
– Bine. Şi ce ai citit din el?
– Am citit din el cartea intitulată Trîmbiţe de aur!
– Foarte bine! Şi care poezie ţi-a plăcut mai mult?
– Toate poeziile mi-au plăcut… mai mult!
– Poţi recita una?
– Le pot recita pe toate!
Şi isteţul, făcînd gesturi mari, actoriceşti, recita una din poeziile profesorului-poet. Drept care lua nota zece la… limba franceză!

Sfîrşit
I. PELTZ

COMENTARII DE LA CITITORI