Amintiri despre Camil Petrescu

in Polemici, controverse

La începutul anului 1956 îl revăzusem în Bucureşti, cînd locuia într-un bloc de pe Strada Brezoianu, sau Cîmpineanu (nu-mi amintesc exact), aproape de vechiul Teatru Naţional, înainte de a se muta pe aleea-intrare care azi îi poartă numele şi dă în Calea Dorobanţilor. S-a bucurat sincer, copilăreşte, că revede un vechi şi consecvent preţuitor al credinţelor lui literare, căci nu-l mai întîlnisem de multă vreme.
Era cu figura puţin obosită, mai pierduse din vioiciunea temperamentală cu care mă obişnuise, numai ochii îi rămăseseră vii şi tot aşa de albaştri, ascunzînd parcă o taină biologică şi spirituală care mă uimea.
Trăia ultima febră de creaţie a volumului al III-lea din ,,Un om între oameni”, la care lucra stăpînit de o grabă lucidă, conştientă, parcă prevestitoare de destine care-şi aşteaptă încheierea. Avea în glas şi în priviri o nelinişte persistentă:
– Scadenţele nu mă iartă, dragul meu. Trebuie să sfîrşesc ceea ce am început…
Ca o relaxare agreabilă, l-am invitat la o întîlnire cu cititorii lui din ,,orăşelul” petroliştilor din Valea Caselor (Colonia Valea Mare), aşezat între şuviţa argintie a pîrîului Potop şi dealurile împădurite cu stejeriş ce duc spre Hulubeşti şi Ludeşti. De aici îşi procurase Tudor Arghezi lemnăria pentru casa de la Mărţişor, locuri care – îmi mărturisea în 1931 temutul pamfletar şi suavul poet – i se păruseră nespus de frumoase. Socoteam că-i vor prilejui şi lui Camil Petrescu o întîlnire calmă, de
2-3 zile, cu aerul curat, cu liniştea şi tihna stenică a naturii, în mijlocul pădurilor de
stejar, prin care haiducise Radu lu’ Anghel, din paginile propriului roman.
– Aş vrea, dragă, să mai evadez niţel din sfera obligaţiilor intelectuale şi profesionale prea intense, care mă ţin în strînsoarea lor de fier. Aş respira în libertate, cîteva zile, aerul curat din mijlocul pădurilor, aş mai uita un pic, poate, de oboseala creierului care nu mă slăbeşte, simt nevoia asta, dar nu ştiu cum aş face… Uite, sînt robul propriei mele voinţe; trebuie să termin volumul al
III-lea din ,,Un om între oameni”, mai am şi alte obligaţii care nu mă iartă. Sînt scadenţe care mă neliniştesc, mă obsedează, dar mă şi pasionează în acelaşi timp. Revino peste o lună, ca să mai stăm de vorbă, că aş vrea să viu neapărat…
Pregătisem şi ,,lucrasem” atmosfera centrului muncitoresc petrolier unde, eu însumi bolnav, făceam pe instructorul artistic la sindicatul Oficiului ,,Bunuri comune” din Colonia petrolieră Valea Mare, din fostul raion Găeşti. Mai multe emisiuni la staţia de radioficare şi recenzii la biblioteca clubului popularizau ultimul lui roman, pe care urma să dea autografe. Prin luma aprilie sau mai 1956, l-am vizitat din nou în Bucureşti, ca să mă întîmpine cu scuza sincer dezolată:
– Ce pot să fac?! Trebuie să plec la Viena. N-am încotro…
Asta mi-a spus. Mi se pare, chiar mi-a explicat că se ducea pentru un consul medical, sau aşa ceva, din cauza vechii maladii care îl chinuia, surzenia progresivă, peste care venise surmenajul din care nu putea să se smulgă, ca dintr-o ,,strînsoare de fier”.
Văzîndu-mă contrariat şi iremediabil trist – căci, mărturisesc, îl iubeam cum mă iubea, şi aş fi dorit sincer să-i prilejuiesc cîteva zile de liniştită evadare fizică şi intelectuală, printre pădurile mele de stejari şi printre petroliştii prietenoşi din Valea Caselor – s-a precipitat în felul lui, aşa de cunoscut mie, să mă consoleze:
– Nu face nimic, dragul meu. Lăsăm totul pentru anul viitor. În mai 1957, voi veni neapărat, la scadenţă…
Era convins de asta, căci el era învăţat să se ţină totdeauna de cuvînt.
La 14 mai 1957, însă, Camil Petrescu murea în Bucureşti, lîngă băieţii lui, spre imensa şi iremediabila consternare a prietenului care aştepta zadarnic printre stejarii dealurilor o scadenţă rămasă de-acum, pentru totdeauna, imposibilă… Căci, din păcate, ceasul neobosit al inimii nu aşteaptă niciodată scadenţele.

MIHAIL ILOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI