Amintiri despre Eminescu

in Lecturi la lumina ceaiului

Mulţi oameni l-au cunoscut şi au scris despre Eminescu. Inclusiv inginerul Dimitrie Emilian (1878-1972), astăzi, pe nedrept uitat. El era fiul unor ardeleni stabiliţi la Iaşi. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Ştefan Emilian, participase la revoluţia de la 1848 şi, de frica represiunilor ungureşti, fugise în Moldova, unde ajunsese profesor la Academia Mihăileană. Mama era Cornelia Emilian, jurnalistă, promotoare a idelor socialiste şi militantă a mişcării feministe de la noi, alături de Sofia Nădejde, Smaranda Gheorghiu (Maica Smara) şi alte figuri de doamne emancipate. Între anii 1887 şi 1888, Cornelia Emilian a făcut mari eforturi să-l ajute pe Eminescu, grav bolnav la Botoşani, iniţiind o listă de subscripţii publice.

Revenind la Dimitrie Emilian, e de reţinut că ne-a lăsat nişte amintiri – ,,Ce mi-au văzut ochii în casa părinţilor mei” – cuprinzînd anii copilăriei sale, petrecută la Iaşi. Revista ,,Manuscriptum” a intrat în posesia lucrării şi, în nr. 74/1989, a reprodus, in extenso, capitolul ,,Ultimii ani de viaţă ai lui Mihai Eminescu (1887-1889)”. Sînt pagini interesante, în care autorul relatează cum l-a cunoscut pe marele poet chiar în casa părinţilor săi, precum şi alte amănunte, prin care istoricii literari au avut prilejul să înlăture unele erori legate de biografia acestuia. Cum ar fi, de exemplu, aceea, colportată şi de G. Călinescu, care, în lucrarea sa, ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, a lansat zvonul că Harieta, sora poetului, ar fi profitat de boala acestuia, ca să-şi însuşească banii din subscripţii.

Aşadar, după spusele memorialistului nostru, în ziua de 13 iulie 1887, Mihai Eminescu, bolnav şi sărac, a sosit la Iaşi, împreună cu Harieta, pentru un consult medical. El avea nevoie de avizul medicilor pentru o cură la Băile Halle, de lîngă Viena. Sosirea poetului, despre care se tot vorbise în ultima vreme, a provocat o mare emoţie în casa Emilienilor, dar mai ales în rîndul celor 3 copii. ,,Era un domn tăcut – îşi aminteşte Ştefan Emilian – cu figura blajină şi mustaţa groasă, nicidecum un uriaş, cum ni-l închipuiam noi”. În timpul conversaţiei care a urmat, mai activă s-a arătat Harieta. Ea a spus glume şi i-a învăţat pe cei trei fraţi să imite găinile şi cocoşii. În acest timp, poetul oferea doar un surîs melancolic, de om suferind. A doua zi, cîţiva specialişti de la Facultatea de Medicină din Iaşi l-au consultat pe Eminescu în salonul cel mare al gazdelor şi, găsindu-l destul de bine (cu excepţia unor ulceraţii la picioare), i-au dat recomandarea de a pleca la Băile Halle. După o lună, în 26 august 1887, poetul a trimis din Austria o scrisoare lui Ştefan Emilian: ,,Stimate Domnule, Am primit scrisorile Dumneavoastră dempreună cu 225 fiorini, din care scrisori am putut vedea cu bucurie interesul ce binevoiţi a-mi purta. În urma băilor făcute pîn-acum, mă simt mai bine, şi fiindcă doctorul crede că o cură de o lună este de ajuns, voi pleca la finele lunii acesteia. Sosind la Iaşi, voi avea plăcuta ocasiune de a vă mulţumi pentru bunăvoinţa ce-mi acordaţi. Rămîn cu toată stima al Dumneavoastră devotat, M. Eminescu”.

O altă amintire a lui Dimitrie Emilian este legată de acţiunea iniţiată de mama sa privind ajutorarea materială a lui Eminescu, prin intermediul celor peste 500 de liste de subscripţie, prin care publicul din toată ţara era rugat să contribuie cu cel puţin 10 bani la această operă caritabilă. În mare parte, publicul a răspuns cu generozitate la acest act de interes general, dar cu precădere tinerimea. Din păcate, s-au înregistrat şi liste înapoiate goale, mai ales din partea bogătanilor. Aşa cum a fost cazul cu ,,aristocraţia” din Botoşani (formată, în majoritate, din evrei – n.m.). ,,Clasa bogată şi cosmopolită de la Botoşani, ne asigură memorialistul ieşean, nu era în stare să aprecieze cum se cuvine pe marele poet al Poporului Român, genial poet, ea fiind deprinsă a preţui numai geniile altor popoare”.

Pe măsură ce soseau, listele cu sumele subscrise erau comunicate presei. Aşa cum a fost cazul cu ziarul ,,Liberalul”. Chiar şi Petre Liciu, viitorul mare actor, pe atunci elev la Liceul ,,Naţional” din Iaşi, a venit cu 40 de lei strînşi pe listele lui. ,,Bravo ţie, Petrache, ai făcut o treabă bună!”, l-a felicitat doamna Cornelia Emilian. Fiind vorba de bani, nu au lipsit controalele şi verificările tuturor veniturilor şi cheltuielilor. Să-i mai dăm o dată cuvîntul memorialistului: ,,Pentru orice sumă primită la Botoşani, Harieta ne trimitea chitanţa şi lista de cheltuieli. În casa noastră se vorbea de cinstea şi seriozitatea Harietei. Marele poet avea însă cusurul de a fi prea cheltuitor, de aceea nu i se dădeau bani pe mînă. El nu aprecia valoarea banilor şi nici condiţiunile în care i se procurau… Odată, Eminescu a cheltuit 200 de lei. Mare i-a fost surpriza cînd a primit de la Iaşi o scrisoare, prin care i se cerea justificarea cheltuielilor…”.

Un loc important în aceste amintiri îl ocupă dr. Isac. Spre deosebire de mulţi alţii, care îl acuză pe acest medic evreu că, deliberat, l-ar fi otrăvit pe Eminescu, injectîndu-i mercur, Dimitrie Emilian îl laudă pentru pricepere şi pentru faptul că, ,,pentru medicina sa”, nu pretindea nici un ban. Fiind şi el bătrîn şi bolnav, avea doar pretenţia de a i se plăti birja. În oplinia dr. Isac, 3 ani de tratament medical l-ar fi vindecat pe Eminescu. Şi se pare că aşa era, întrucît, după doar cîteva luni de cură, poetul se simţea mult mai bine. Dovada e că începuse să scrie iarăşi. Cum ar fi piesa de teatru ,,Lais” (de fapt, o traducere) şi poezia ,,Recunoştinţă”, dedicată familiei Emilian. Se pare că singura persoană nemulţumită de însănătoşirea poetului era Veronica Micle, roasă de gelozie pe domnişoara Cornelia Emilian (fiica, nu mama), studentă la Belle-Arte…

Sărmana Harieta, care şi-a iubit atît de mult fratele, avea şi ea un vis: din banii primiţi prin subscripţia publică să pună ceva deoparte şi să cumpere o casă la Botoşani, pe numele fratelui, unde să locuiască amîndoi şi să-l îngrijească. Şi chiar a găsit-o: casa costa cam mult, 4.000 de lei, şi aparţinea unei călugăriţe. Harieta apucase să dea arvuna, dar, din păcate, nereuşind să strîngă restul de bani, înţelegerea a căzut. Aşa că, victorioasă, în aprilie 1888, Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a răpit pe Eminescu la Bucureşti, unde, un an mai tîrziu, avea să moară cu zile. Sau să fie ucis…

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI