Amintiri despre Mihail Sadoveanu

in Polemici, controverse

Pe Sadoveanu îl iubeam şi-l preţuiam ca pe un monument de care te apropii cu respect, dar şi cu o anumită distanţare: mi se părea (vai, tristă prezumţie – dar mă găsesc la ceasul mărturisirilor) că „se repetă”… şi că lumea lui, universul lui artistic se cufundă treptat în negura timpurilor şi în zona admiraţiei cultural-istorice. Mult mai tîrziu am înţeles, am simţit, cu ruşine şi indulgenţă faţă de rătăcirile vîrstei, că puţini au fost scriitorii români a căror operă să fi rămas atît de durabilă, atît de modernă şi atît de fertilă, că Sadoveanu e singurul scriitor român care a lăsat în urma lui o operă, un univers, ca Dickens, ca Balzac, ca Dostoievski. Dacă Johann Sebastian Bach e „monoton” şi „se repetă”, atunci şi Sadoveanu, da. Şi, cu trecerea anilor, am mai înţeles ceva: că opera marelui moldovean cere iniţiere şi abia după aceea infinitele ei faţete, mereu altele („tot alte ape cîntă aceluiaşi pîrău”), recompun una dintre cele mai cuprinzătoare deschideri asupra spiritualităţii româneşti…
Dar atunci, în dimineaţa aceea a anului 1955, cînd, cu inima ticăind şi cu prima mea carte subţioară, intram în faţa maestrului, eram foarte departe de-a şti toate acestea. George Călinescu nota odată una din acele intuiţii fulgurante care au făcut mulţi epigoni, dar nu şi şcoală: „Acum, la bătrîneţe, faţa lui Mihail Sadoveanu a căpătat o frumuseţe celestă. Dacă l-aş vedea pe Goethe, n-aş fi mai tulburat”.
Simţind stîngăcia care se zbătea în mine, maestrul m-a învăluit de la început în vasta mantie a calmului său liniştitor; s-a interesat de biografia şi de lecturile mele (îl cunoşteam oare pe Anatole France?! Îl cunoşteam şi-mi plăcea, şi mai cu seamă acea trist-savantă „Rôtisserie de la Reine Pédauque”); a reproşat romanului meu violenţele verbale şi, fără să vreau, am mărturisit că o sudalmă crudă mi se părea, în proză, dovadă de virilitate şi nonconformism. A zîmbit a rîde unei depărtări şi unei înţelegeri a oamenilor tineri pe care o avea. Mi-a mai spus că romanul meu i-a plăcut, dar că voisem să spun prea multe într-o singură carte. N-am cutezat să-i replic că ambiţionam să scriu „Război şi Pace”, simţind în acel moment incongruitatea unei atari ambiţii.
– Văd că ai fruntea bombată, moştenire bună a înaintaşilor domniei tale… Dar te văd cam subţiratic şi cam frămîntat.
– Trăim o epocă atît de complexă…, am suspinat.
– Totdeauna au fost… Frămîntarea se cuvine s-o păstrăm cărţilor noastre şi vieţii celei nevăzute a scriitorului. Mulţi se cheltuie în afară… E drept că ne-a fost dată liniştea apelor şi odihna vîntului. Iar şcoala statorniciei e grea… Şi nu e principala calitate a tagmei întru care trudim.
Mi-am adus atunci aminte de un episod din „Anii de ucenicie”. I l-am reamintit şi maestrului. A clătinat din cap cu melancolie.
– Mata vînezi?, m-a întrebat Sadoveanu.
– Nu, am spus şi nu i-am putut povesti întîmplarea aceea pe care o trăisem, cu puşca ciuntită şi cu groaznica zbatere a căprioarei ce nu putea muri.
– Nici nu pescuieşti?
– Nu, am răspuns, de data asta fără argument interior, deşi era unul despre care va veni vorba îndată.
– Îmi va face plăcere să te am însoţitor o dată, la o asemenea lucrare.
M-am supus cu respect, dar fără entuziasm, şi peste cîtva timp am petrecut o după-amiază pe faţa tainicei (pe atunci!) bălţi a Mogoşoaiei, privind dezarmat şi neînţelegător peştişorii de tinichea pe care Sadoveanu îi alegea dintr-o vastă cutie, mirîndu-mă de prostia răpitoarelor care se agăţau furioase de acele închipuiri abstracte, deloc asemănătoare cu peştişorii vii care foiau sub nuferi. Şi mi-am dat seama că niciodată nu voi căpăta această ştiinţă.
Pe urmă a venit boala maestrului, şi i-am mai văzut o singură dată chipul pe care se întipărise liniştea plecării din care nu este întoarcere, spre zarea cea fără de amurg.
Şi ceea ce ar fi trebuit să înţeleg atunci, am înţeles mai tîrziu. Poate, totuşi, nu prea tîrziu.

TITUS POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI