AMINTIRI DESPRE ROMÂNI CELEBRI (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Acţiunea se petrece la ,,Café de la Paix”, din Calea Victoriei, vizavi de Capşa, denumită astfel după celebra cafenea pariziană. Bineînţeles, era o palidă imitaţie a surorii ei mai din Paris, fiind, totuşi, unul din localurile de lux ale Capitalei.

La o masă şedea Iancu Brezeanu, cu bunul său prieten de viaţă şi de teatru Vasile Toneanu. Beau cîte un mazagran şi tăifăsuiau. Dinspre Teatrul Naţional apare Kneazul Moruzzi, una din figurile populare ale Capitalei, care, într-o vreme, fusese prefect de Poliţie, cunoscut, printre altele, şi ca mare amator de rom, băutură la care, cu toată cantitatea apreciabilă ingerată zilnic, rezista cu bravură. Surîzător, el le dă ,,Bună ziua” celor doi mari actori şi se aşează la o masă alăturată, după care comandă, cu glas tare, o cafea mare, cu un caimac gros. Chelnerul îl serveşte imediat, cu multă condescendenţă, şi se retrage. Kneazul Moruzzi priveşte pofticios cafeaua cu caimac, preparată după gustul său, pe deasupra căreia pluteau aburii îmbietori, ridică farfurioara cu ceaşca la gură, aşa cum cerea protocolul, aspiră profund şi încearcă să soarbă din ea, dar se frige. Lasă ceaşca pe masă şi se apleacă să sufle în cafea ca s-o răcească puţin şi s-o poată bea mai repede.

Iancu Brzeanu, văzînd gestul lui Moruzzi, care, ca de obicei, era îmbibat de rom, îi spune, zîmbind ironic, cu hazul care îl caracteriza şi cu vocea cunoscătorului:

– Nu mai sufla în ea, Kneazule, că o faci marghiloman!

Este impresionantă şi cu totul ieşită din comun, metaforică şi mai mult decît originală, logodna lui Ştefan O. Iosif cu Natalia Negru.

Amîndoi se aflau la vîrsta celor dintîi fiori ai dragostei. Delicatul poet al ,,Patriarhalelor” era student la Litere şi, ca să-şi cîştige existenţa, îndeplinea funcţia de bibliotecar la ,,Fundaţia culturală”. Era coleg de facultate cu Natalia Negru, pe care o iubea aşa cum numai un poet poate iubi! Dar Steo era sfios şi nu îndrăznea să-şi mărturisească sentimentele care-l înfiorau în nopţile de insomnie.

Odată, se plimbau împreună la şosea. Era o zi călduţă, de primăvară timpurie. S-au aşezat pe iarba mătăsoasă. Steo a rupt un fir de un verde intens, l-a trecut uşor pe buze, ca o mîngîiere, şi-apoi a început să se joace cu el, înfăşurîndu-l repede, de cîteva ori, în jurul inelarului de la mîna stîngă.

– Lia, rîse el cu glas cald, învăluitor, îţi mai aduci aminte de jocul din copilărie, cu ,,Ineluş-învîrtecuş, pe-al cui deget încăpuşi”?

– O, răspunse fata, închizînd ochii în faţa amintirii, de cîte ori l-am jucat…

– Ia te uită, nu-ţi face impresia că firul ăsta de iarbă parcă ar fi o… verighetă verde?

– Da! Ce bine seamănă! Ai dreptate, Steo!

– Stai să-ţi fac şi ţie o verighetă… Aşa! Ce frumos îţi şade, parcă e o verighetă adevărată, de aur… verde, dăruită de primăvară! Apoi, în şoaptă, înfiorat de emoţie: Lia, draga mea, tot avem noi verighetele gata… Ce-ar fi să ne logodim?

Fata îi luă mîna şi i-o strînse cu căldură între palmele ei catifelate.

– Dar eu, din clipa asta, chiar mă şi simt logodită cu tine, dragul meu Steo!

Aşa a fost logodna lui Şt. O. Iosif cu viitoarea lui soţie, poate una dintre cele mai originale şi romantice logodne de care am auzit!

Dar această unire cu simbol de poveste mi-a adus în minte o altă întîmplare din viaţa lui Şt. O. Iosif, pe care ne-a povestit-o, la cursul de Literatură română, profesorul nostru Mihail Dragomirescu.

– Iosif era studentul meu, ne-a spus dînsul, şi s-a prezentat la examenul de anul I, la oral. Cum îl apreciam foarte mult ca poet şi îl simpatizam ca om, pentru a-l ajuta să-mi dea un răspuns cît mai bun, l-am întrebat:

– Dragă Iosif, ce metrică ai folosit tu în poezia ,,Doină”? Iosif şi-a ridicat sprîncenele cu mirare şi mi-a răspuns:

– Nu ştiu, domnule profesor! Credeţi că noi, poeţii, cînd scriem o poezie, ne gîndim la metrica şi prozodia ei, dacă folosim dactili, trohei, sau iambi? Mie, cel puţin, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva! O scriu cum îmi vine, cum o simt, cum îmi dictează spiriduşul, şi gata! E treaba dvs., a criticilor, să stabiliţi ce metrică am folosit.

Am rîs amîndoi, ca de-o glumă bună. Apoi, ca să-l întreb ceva care să fie în legătură cu ceea ce-mi spusese el, i-am zis:

– Dar în ce poezie din literatura noastră întîlneşti enumerarea picioarelor metrice pomenite de tine?

– A, asta vă pot răspunde, zîmbi Iosif, încîntat. În ,,Scrisoarea II”, a dascălului nostru, al tuturor, Eminescu: ,,De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,/ Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?”.

– Bine, Iosif, îţi mulţumesc, poţi pleca. Ai trecut examenul cu brio!

(va urma)

GRIGORE BĂJENARU

COMENTARII DE LA CITITORI