AMINTIRI DESPRE ROMÂNI CELEBRI (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

AMINTIRI DESPRE ROMÂNI CELEBRI (3)

 

O, cîţi oameni mari, sclipind de inteligenţă, talent, înţelepciune, iscusinţă şi bunătate, a născut pămîntul binecuvîntat al Patriei noastre! Bărbaţi de aleasă virtute, care ar fi putut străluci în orice altă ţară din lume, sporindu-i zestrea de valori umane: medici, chirurgi, inventatori, militari, muzicieni, cîntăreţi, actori, pictori şi sculptori, ingineri, arhitecţi, diplomaţi, scriitori, profesori…

Unul dintre aceşti străluciţi bărbaţi de talie universală a fost şi Vasile Pârvan, pe care am avut bucuria să-l văd, dar, spre imensa mea mîhnire, n-am ajuns să-l cunosc personal şi să vorbesc cu dînsul, aşa cum a fost cazul cu ceilalţi profesori ai mei. Cine putea să ştie atunci, cînd l-am văzut întîia oară, că destinul capricios îşi va arunca inconştienţa asupra acelui mare om dăruit de Dumnezeu?!

În anul universitar 1926/1927, prin octombrie, toţi profesorii de la Facultatea de filozofie şi litere, din Bucureşti, şi-au început cursurile şi, la unii dintre ei, sălile erau pline pînă la refuz. Cea mai mare afluenţă o găseai la cursurile lui N. Iorga, Vasile Pârvan, Mihail Dragomirescu, C.C. Giurescu, Charles Drouhet, Ovid Densuşianu şi I. Aurel Candrea: la unii, pentru talentul oratoric; la alţii, pentru ştiinţa pură, iar la cei din a treia categorie – şi pentru oratorie, şi pentru ştiinţă.

Profesorul Vasile Pârvan, care preda Arheologia, era un foarte bun vorbitor şi, în acelaşi timp, un excepţional om de ştiinţă. El stîrnea mai mult invidia decît admiraţia colegilor săi întru Istorie.

La deschiderea cursului său, Sala ,,Odobescu” era ticsită nu numai de studenţi, ci şi de îndrăgostiţii de rara măiestrie a profesorului de a prezenta arheologia cu un neîntrecut farmec poetic. Căci Vasile Pârvan era, mai întîi de toate, un mare, un autentic poet, un fin literat – aş îndrăzni să-l caracterizez drept geamănul lui Odobescu. Nu mai vorbesc de faptul că aceste calităţi erau dublate de cele ale unui subtil filozof (cine i-a citit ,,Memorialele” îmi va da dreptate!).

Aşadar, cum aş fi putut, oare, să lipsesc tocmai de la inaugurarea cursului acestui mare dascăl, care făcea cinste ştiinţei şi literaturii româneşti?!

În sală domnea rumoarea obişnuită în asemenea ocazii. Lumea îşi împărtăşeşte păreri, face aprecieri, caracterizări şi pronosticuri, nimeni nu se poate abţine să nu vorbească, şi este firesc să fie aşa.

Deodată, orice şoaptă încetă brusc şi toţi cei prezenţi în sală se ridicară în picioare, începînd să aplaude. La început, n-am putut zări pe nimeni. Soarele de toamnă, în crepuscul, pătrundea, palid şi delicat, prin ferestrele largi ale sălii de curs, luminînd, discret, catedra, cu ultimele sale raze de dinainte de lăsarea serii. Părea o aureolă estompată, care, totuşi, pentru o clipă doar, îmi luă ochii. Privirea mi se obişnui deîndată şi, în spatele catedrei, zării un omuleţ, cu o figură nespus de simpatică, aşteptînd momentul prielnic să-şi înceapă alocuţiunea. Ochii lui, extrem de vioi, străluceau de o neobişnuită inteligenţă. Şi, în pofida staturii lui mărunte, bărbatul de la catedră avea un aer impunător, impresionîndu-şi semenii prin atitudinea lui hotărîtă, dîrză, aşa cum, pe timpuri, probabil, se întîmplase cu faimoşii conducători de oşti Alexandru Macedon, Ştefan cel Mare şi Napoleon, care nici ei n-au fost prea mari de statură.

Plecîndu-şi uşor capul, în semn de răspuns la salutul ce-i fusese adresat prin ridicarea în picioare şi aplauze, profesorul se adresă asistenţei, cu o voce clară şi pătrunzătoare:

– Cei care mă cunosc din anii trecuţi s-au obişnuit cu mine; cei nou-veniţi vor fi surprinşi să constate că au în faţa dumnealor un om cu înfăţişare modestă, mic de stat… un om care-şi ilustrează perfect numele: Pârvan… numele vine de la ,,parvus”, adică mic, biet… fără o înfăţişare arătoasă, deci: parvus – parvanus – pârvan!

Un ropot de aplauze pornite din suflet răsplăti pe deplin gluma strălucitului profesor.

Despre ce a mai vorbit? Nu-mi mai aduc aminte – au trecut, de atunci, 54 de ani – dar ştiu că n-a fost o lecţie inaugurală propriu-zisă, a unui curs cu un anume subiect, ci un fel de taifas superb, ştiinţifico-poetic, despre Istoria veche şi disciplinele legate de aceasta, aşa cum numai Pârvan reuşea să o facă. Toţi îl ascultau într-o tăcere desăvîrşită, aproape religioasă, pătrunşi de o admiraţie deosebită. Eu îi sorbeam cuvintele şi aş fi dorit ca alocuţiunea lui, care mă fermecase ca nici o alta pînă atunci, să dureze ore întregi, dacă ar fi fost posibil. Căci, în faţa noastră, a studenţilor săi, extaziaţi de maestrul lor, nu vorbea un profesor universitar oarecare, ci un dascăl care, pînă la vîrsta de aproape 45 de ani, urcase, în mod strălucit, toate treptele gloriei ştiinţifice şi universitare şi se afla, acum, în vîrful piramidei, încununarea prodigioasei sale activităţi istorice fiind faimoasa lucrare ,,Getica – o proto-istorie a Daciei”.

(va urma)

GRIGORE BĂJENARU

COMENTARII DE LA CITITORI