AMINTIRI DESPRE ROMÂNI CELEBRI (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

La 45 de ani neîmpliniţi (26 iunie 1927), cînd alţii abia îşi încep ascensiunea în carieră, Vasile Pârvan a fost nevoit să-şi plece steagul în faţa vieţii care, de cele mai multe ori, este nedreaptă cu cei mai aleşi dintre semenii noştri. Fiindcă acestui mare român i-a fost dat să-şi piardă viaţa, atît de preţioasă pentru Istorie, din cauza unei boli stupide (peritonită), care, în zilele noastre, ar fi fost învinsă prin cîteva injecţii cu penicilină şi streptomicină.

A fost o consternare în întreaga ţară şi în străinătate, unde Vasile Pârvan era recunoscut drept unul dintre cei mai mari istorici din lume. Studenţii săi au fost neconsolaţi pentru totdeauna: marele dascăl era de neînlocuit.

Am fost, şi eu, bolnav de o mîhnire pe care n-o mai încercasem niciodată pînă atunci. Nu mi se îngăduise răgazul de a ajunge să mă bucur din plin de lumina învăţăturii lui, să fiu lîngă el, în munca istovitoare de săpător şi descoperitor de vestigii, să-i sorb cuvintele încărcate de poezie şi de adîncă înţelepciune; n-am mai avut cînd să încerc să-i urmez pildele, să-l imit în felul lui de a vorbi, să-i repet cuvintele cu evlavie, pentru ca, astfel, să mă formez, şi eu, cît de puţin, în umbra marelui învăţător. Această imensă părere de rău, neostoită nici o clipă, m-a urmărit tot timpul, pînă acum, la bătrîneţe, mai cu seamă la gîndul că poate altele ar fi fost căile vieţii mele, mai puţin întortocheate şi mai netede, dacă aş fi fost ciracul său nedespărţit!

Anul trecut am terminat al 6-lea roman al meu, inspirat de istorie: ,,Măreţul rege Burebista”. Cum era şi firesc, am consultat tot ce s-a scris în legătură cu această strălucită figură de conducător al Daciei. Cînd am ajuns la Pârvan, m-am trezit citind de cîteva ori la rînd, nesăţios, ca subjugat de o vrajă neînţeleasă, următoarele rînduri, ce sînt parcă desprinse dintr-un autentic roman, de cea mai pură evocare a vremurilor, apuse de milenii, de pe tărîmurile noastre: ,,Rugineau codrii. Ca nişte paseri obosite coborau, legănat, către pămînt frunzele aprinse de cea de pe urmă sărutare a soarelui de toamnă. Prin satele Daciei mergeau zvonuri de răzbunări romane. Negustorii din Miazăzi se făceau tot mai rari. Şi cei care mai îndrăzneau să se afunde în adîncurile Daciei păduroase priveau sfioşi împrejur, vindeau repede şi plecau pe furiş. Ostatecii şi fugarii romani, slujitorii regelui dac, lucrau cu zor la întărituri, închideau văile către Dunăre, ridicau burguri, dregeau cetăţile, construiau maşini de asalt, turnau arme. Femeile erau posomorîte. Bărbaţii erau tăcuţi. Era linişte aspră în toţi, şi poruncile regelui erau grabnic şi cu prisos împlinite. Cînd începură a cădea fulgii, ştia fiecare că, în primăvară, va putea muri”.

M-am simţit îndemnat să scriu, pe marginea paginii, un mic comentariu, ceea ce nu-mi stătea în obicei: ,,Pârvan ar fi fost, desigur, dacă ar fi voit, şi cel mai mare scriitor de romane istorice al nostru”.

Emoţii de scenă o fi avut cîndva şi genialul Constantin Tănase, poate, în prima tinereţe, fiindcă, la maturitate, asemenea sentimente nu cred să-l fi încercat vreodată pe strălucitul actor. Dar emoţiile despre care va fi vorba în relatarea următoare sînt, ca să le zic aşa, oarecum… civile.

În orice caz, am avut ocazia, la care nu aveam habar că voi asista vreodată, să-l văd pe Tănase emoţionat! Şi, cum această întîmplare s-a desfăşurat, întrucîtva, într-un mod cvasi-teatral, m-am gîndit că nu strică să o cunoască şi alţii, convins fiind că aceşti ,,alţii” au fost şi sînt unanimi admiratori ai prodigiosului om de teatru.

Pe vremea aceea, fericită – cînd eu nu cred să fi avut mai mult de vreo 25 de ani –, făceam pe profesorul. Pregătisem un băiat pentru admiterea la liceu. Acesta se hotărîse să dea examen la Liceul ,,Gheorghe Lazăr”. Îl condusesem în curtea şcolii şi, în scurt timp, a intrat într-una din clasele unde avea loc examenul. Acum, îl aşteptam pe coridorul dinspre amfiteatru.

(va urma)

GRIGORE BĂJENARU

COMENTARII DE LA CITITORI