Amintiri despre Serghei Esenin şi Isadora Duncan (1)

in Polemici, controverse

Autoarea acestor evocări este soţia scriitorului rus Alexei Tolstoi (1883-1945). Natalia Krandievskaia Tolstaia îl cunoştea pe Esenin din 1917, dar va avea posibilitatea unui contact mai apropiat cu el abia după cîţiva ani, la Berlin, primă escală a turneului euro-american întreprins de poet împreună cu celebra dansatoare Isadora Duncan. Deşi textul e scris la mai bine de trei decenii după întîlnirile cu poetul, faptele relatate sînt greu de pus la îndoială, cel puţin în materialitatea lor. De altfel, una din scene e povestită şi de Gorki în cîteva pagini cunoscute, datînd din 1927. Se pot remarca, în acest text, anumite note subiective care se fac simţite pe alocuri, precum şi aerele aristocratice ale acestei cucoane răsfăţate, ce priveşte – chiar după atîtea decenii – de la oarecare înălţime trecerea prin lume a zgomotosului şi genialului plebeu. Mai presus de toate, însă, e sentimentul de tristă vanitate pe care îl inspiră orice întreprindere memorialistică: oricît ar fi de „adevărate”, de „obiective”, de „bogate” în relatările referitoare la creator, memoriile nu pot explica niciodată nimic din misterul creaţiei. E o condiţie de care amintirile Nataliei Tolstaia nu sînt scutite.
* * *
– Avem musafiri, îmi spuse Tolstoi, crăpînd uşa odăii mele. E Kliuev; a venit cu Esenin. Hai să ţi-l prezint, e un tip nostim.
Am intrat în sufragerie. Cei doi poeţi beau ceai. Îmbrăcat în podiofcă, cu linia umerilor efeminată şi cu cărarea pe mijlocul creştetului, plin de onctuoasă blajinătate, Kliuev semăna cu un epitrop de biserică. În timp
ce-i turnam ceai, pomeni ceva de Postul mare. Împinse la o parte şunca şi untul. Ceaiul îl bea „popeşte”, tăind în el felii mărunte de măr. Terminînd, întoarse ceaşca şi inspectă aferat marca porţelanului, după care se închină în faţa unui studiu de Sarian aflat în colţ şi începu să recite cîntat nişte versuri. Erau foarte bune. Reclama circumspecţie cel mult cîte un neaoşism excesiv. Pe mine mă punea pe gînduri şi unghia lungă şi bine lustruită a degetului său mic.
Cel de-al doilea vizitator avea o înfăţişare de băieţandru şi tuşea discret în răstimpuri. Era frumuşel în cazaca lui bleu, cu părul de culoarea inului, lăsat pe frunte, după moda „fluturaş”. La prima vedere părea un tînăr muncitor sau un meseriaş. Acesta era Esenin.
Pe masă aveam crengi de răchită. Esenin scoase din vază o rămurea de culoare roşie închisă.
– Parcă-s nişte motănaşi pe o crenguţă, zise la un moment dat şi zîmbi.
Îmi plăcea cum pronunţase aceste cuvinte, ca şi scăpărarea de spirit din privirea lui ştrengărească şi am simţit brusc că totul îmi place la el. Era clar că, dincolo de exteriorul cam simpluţ, se ascunde ceva care nu e deloc simplu, şi nici de toată ziua.
Răsucind între degete mica nuieluşă de răchită, spuse o poezie, apoi a doua şi a treia. Recită mult în seara aceea. Eram impresionaţi de versurile ascultate şi nu ştiu cum s-a întîmplat, dar, la plecare, într-un elan de gratitudine, îl sărutai pe frunte, drept pe meşa aceea de culoarea inului, care-mi deveni dintr-odată la fel de scumpă ca totul în înfăţişarea vizitatorului.
În vestibul, în timp ce-mi scutura încă odată mîna în felul lui băieţesc, mă asigură:
– O să mai vin la dvs. De acord?
– Poftiţi, i-am răspuns.
Dar n-a mai venit.
Acestea se întîmplau la Moscova, în primăvara lui 1917, şi l-am revăzut abia după 5 ani, la Berlin, pe Kurfürstendamm.
Esenin era în smoking, purta o gambetă dată pe ceafă şi avea o crizantemă la butonieră. Ireproşabile toate trei în felul lor, lui îi dădeau nu ştiu ce aer carnavalesc. Alături de el păşea multa şi magnifica Isadora Duncan, machiată ca la spectacol şi tîrîndu-şi pe asfaltul trotuarului trena de brocart a rochiei.
Vîntul îi umfla părul bătînd într-un roşu violaceu. Trecătorii se fereau într-o parte. L-am strigat:
– Esenin!
El nu mă recunoscu imediat. După o clipă însă, se precipită spre mine şi-mi strînse mîna, exclamînd:
– Ia te uită!… Pe cine-mi văd ochii! Sidora, uite cine…
– Qui est-ce?, întrebă Isadora. Ochii ei liliachii se îndreptară spre mine o clipă, apoi se opriră asupra lui Nichita, pe care-1 duceam de mînă.
Privea fix la copilul meu de 5 ani, terorizată parcă, şi ochii măriţi de atropină deveneau şi mai mari în timp ce se umpleau de lacrimi.
– Sidora!, o chema într-una Esenin, Sidora, ce ai?
– Oh!, gemu ea în cele din urmă, fără să-şi desprindă ochii de pe Nichita.
– Oh, oh!… Şi se prăbuşi în genunchi în faţa copilului, acolo, pe trotuar.
Nichita o privea speriat, ca un pui de lup. Eu o înţelegeam. Am încercat să o ridic, aşa mare cum era şi împovărată de jale. Esenin îmi sări în ajutor. În jurul nostru se strîngea gloata curioşilor. Isadora se ridică şi, dîndu-mă la o parte de lîngă Esenin, porni aiurea pe străzi, fără să se mai întoarcă îndărăt, şi nevăzînd pe nimeni în faţa ei, ca un personaj din tragediile lui Sofocle. Esenin se repezi buimăcit după ea, cu stupidul lui melon pe creştet.
– Sidora, striga, stai puţin! Sidora, ce s-a întîmplat?
Lipit de genunchii mei, Nichita plîngea amarnic.
Îmi era cunoscută tragedia Isadorei Duncan. Îşi pierduse amîndoi copiii, un băiat şi o fetiţă, cu mulţi ani în urmă, la Paris, într-un accident de automobil. Era o zi ploioasă, ieşiseră cu guvernanta şi traversau Sena în maşină. La o frînă a şoferului, maşina derapă pe pavelele alunecoase de lemn ale podului şi, trecînd prin balustradă, se prăbuşi în apă. Nimeni n-a scăpat.

(va urma)
Traducere de IOANICHIE OLTEANU

COMENTARII DE LA CITITORI