Amintiri din temniţele bolşevice (12)

in Polemici, controverse

Coasta Galeş, fară a-i arăta neajunsurile, n-ar corespunde adevărului. Cele cîteva barăci se construiseră în plin cîmp, pe pajişte. Sutele de oameni care trebuiau să circule frămîntau glodul, prefăcîndu-l în noroi. Mocirla se-ntindea pe picioarele oamenilor pînă la genunchi şi trebuia să lupţi din greu cu ea pînă te curăţai. Totul era adaptat să corespundă înclinării locului. Cînd ploua, apa, după ce umplea bălţile întîlnite în cale, curgea mai departe şi se revărsa în gropile rămase printre barăci. Oamenii, trudiţi cum erau, noaptea, cînd trebuiau să se uşureze, nu mergeau la latrină, ci numai la capătul barăcii şi, astfel, apa din bălţile dintre barăci era galbenă de urină. De multe ori am văzut oamenii înlăturînd gălbeneala şi luîndu-şi apă pentru băut. Era o bucurie, cînd ningea, să-ţi umpli gamela cu omăt, pe care-l consumai după ce se topea. Closetul era compus dintr-o groapă lungă de 30 de metri şi lată de 1 metru. Pe ambele părţi ale şanţului erau scînduri pe care se aşezau, stînd cu spatele unii spre alţii, aproximativ 100 de nenorociţi, de multe ori grăbiţi de alţii, care aveau nevoie să se uşureze de mizerie. Prin februarie 1953, au fost puşi în libertate peste o sută de deţinuţi, între care şi Popa Samoilă. Acesta a venit la mine să-şi ia rămas bun. Mi-a părut bine că pleacă, trăgînd speranţa că şi mie-mi va veni rîndul să mă duc la scumpii mei, pînă la sfîrşitul nefericitului an 1953.
* * *
În primăvara anului 1953 a murit Stalin. La Canal s-a comemorat evenimentul cu mare zgomot. Toate sirenele locomotivelor au început să urle, iar noi am fost informaţi amănunţit de moartea tiranului. S-au dat dispoziţii ca gardienii să ni se adreseze cu „dumneata”, interzicîndu-li-se limbajul nemernic cu care se adresaseră pînă atunci deţinuţilor. Apoi, la puţin timp, a venit dispoziţia că se sistează continuarea Canalului, urmînd ca noi să demontăm toate lucrările de la căile ferate şi să reparăm barăcile noastre şi ale caraliilor. Deci munca era uşurată şi nu mai era normă obligatorie, ca să ne poruncească brigadierii să lucrăm mai repede. Eram duşi la lucru ca şi înainte, dar mai mult discutam despre Stalin. Mereu auzeam cum unii ziceau că e păcat că nu l-a luat dracul mai demult, să nu mai chinuiască atîta omenire.
* * *
Într-o după-amiază făceam curăţenie în sectorul paznicilor. Copilaşii acestora, vreo 7-8, se jucau ca toţi copiii. Noi stăteam de vorbă şi ne uitam cum se hîrjonesc. Unul dintre ei mă întreabă: ,,Nene banditule, mata ai copii?”. ,,Da, am răspuns eu, am 2 copii aşa cum sunteţi voi”. ,,Mama spune că voi nu sînteţi oameni răi, dar tata zice că sînteţi răi”. I-am spus băieţaşului că maică-sa are dreptate şi nu taică-su.
În altă zi ne-am dus să dăm cu smoală prin podurile caselor de caralii. Smoala era în butoaie şi trebuia să o topim într-un vas mare, care se afla într-o groapă. Noi luam butoiul şi, cu ajutorul a două cîrlige, îl slobozeam în căldarea care fierbea pe foc, făcînd aburi mari. Cînd am răsturnat butoiul cu smoală în căldare, ortacul meu a scăpat cîrligul din mînă, şi vasul a căzut de la înălţime, stropindu-mă cu smoală fierbinte pînă la brîu. Eu lucram în chiloţi, şi numai pe o porţiune am fost scutit de opăreală. Dacă eram puţin mai departe, mă stropea pînă în vîrful capului; aşa, am fost ars de la glezne pînă la brîu. Îmi spuneau cei care mă văzuseră atunci că eram negru ca un drac. Am lăsat totul baltă şi am tot alergat, să scap de arsuri, căci smoala intrase în piele. Nu ştiu cine, cînd şi cum m-au dus la infirmerie. În jurul meu erau medicii coloniei, Romi Ivan, Coroiu şi alţii. Toţi mă compătimeau, dar nu aveau posibilitatea să mă ajute, fiindcă smoala pătrundea în piele şi nu putea fi oprită să intre mai adînc. Romi a adus o cutie cu vaselină şi a pus-o la dispoziţia medicilor, să încerce desprinderea smoalei de pe trup. M-au dat cu vaselină pe piciorul stîng şi m-au frecat timp îndelungat, apoi au început să smulgă bucăţi de smoală cu penseta. Am suferit grozav, căci odată cu smoala se smulgeau şi firele de păr.
Ultima bucată de smoală de pe piciorul drept, de sub genunchi, mi-a scos-o de curînd doctorul Forna. Urma se mai vede şi astăzi…

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI