Amintiri din temniţele bolşevice (13)

in Polemici, controverse

După accident n-am mai lucrat deloc şi stăteam în pat, în baracă. Am fost vizitat de toţi doctorii din colonie. Fiecare mă încuraja, asigurîndu-mă că nu vor rămîne urme, întrucît arsura a fost numai la suprafaţă. Dar n-a fost chiar aşa…
În încheiere, să notez cîteva nume din acea perioadă, de care-mi aduc aminte cu drag. În primul rînd îi voi pomeni pe Romi şi Coroiu. Ei, ca să poată veni la mine, se angajaseră să taie lemne la bucătărie. După ce le retezau cu fierăstrăul, le mărunţeau şi le stivuiau după cum era dispoziţia bucătarilor. Apoi veneau la mine şi stăteam la poveşti ceasuri în şir. Corvin cunoştea multe întîmplări din viaţa Clujului, pe care le istorisea frumos şi interesant. De asemenea, şi Romi cunoştea tot felul de anecdote de la Academia comercială şi de la bancă. În fiecare seară eram număraţi, şi cînd nu ieşea numărătoarea era mare necaz pe caralii. La apelul cu pricina ne întîlneam însă toţi cunoscuţii şi ne bucuram că mai puteam schimba o vorbă. Cîteodată ne întîlneam cu Popa Cori, fost catihet la Şcoala normală din Carei, şi cu Tofoleanu, care ne istorisea ce se mai întîmplase după plecarea noastră din Carei. Altădată îi vedeam pe Gurzău, fostul prefect de Sălaj, pe avocatul Pop Simion, din Zalău, şi pe Viorel Balotă, inginer silvic. O mare bucurie am avut cînd, la o numărătoare ce nu ieşea, am fost strigaţi pe nume, după alfabet. După ce mi s-a strigat numele, am auzit apelul lui Vintilescu Ştefan, cu care fusesem coleg în Zalău. Imediat după ce a răspuns prezent, a venit la mine. Trecuseră 30 de ani de cînd nu ne mai văzuserăm. Şi-a amintit de Viţa Bejan, pe care o iubise şi care-l iubise la rîndul ei. Era, bietul Vintilescu, convins că ar fi fost mai fericit cu ea decît cu soţia lui.
* * *
La cîteva zile după pomenitul apel general, la 18 august 1953 s-a dat ordin să fie eliberată o nouă serie de deţinuţi. Printre ei mă număram şi eu. Trebuia să stau la baracă, pentru a fi la dispoziţia administraţiei. Mai întîi am fost dus la contabilitate, unde am primit două carnete CEC, în valoare de peste o mie lei, atît pentru Poarta Albă, cît şi pentru Galeş. Apoi am fost dus din nou în colonie şi pus să aştept la camera de gardă. Caraliul a raportat şi apoi m-a dus într-o cameră obscură, unde am auzit un glas care mi-a cerut datele personale. N-am văzut pe nimeni, numai am auzit. Vocea spunea: „Acum pleci în libertate, dar dacă vei spune cuiva unde ai fost şi cu cine, precum şi ce ţi s-a întîmplat, vei ajunge din nou aici”. După care n-a mai rostit nici un cuvînt. S-a deschis uşa, şi eu m-am dus la baracă. Am primit pîine şi marmeladă, spunîndu-ni-se că vom pleca la gară numai la lăsarea serii. Mi-am luat bagajul şi am ieşit spre poartă, căci se-nsera. Ultimul om pe care l-am văzut a fost Gurzău, care-mi facea cu mîna şi plîngea. Am ieşit pe poartă fără nici o altă formalitate şi m-am îndreptat spre gară. Pînă la plecarea trenului spre Bucureşti mai era un ceas. Am mîncat şi apoi mi-am cumpărat bilet de tren pînă în capitală. Am sosit dimineaţa şi mi-am lăsat bagajele la loc sigur, în gară, apoi am plecat în oraş. Lîngă gară era un CEC. Am intrat şi am ridicat banii, peste o mie de lei. Aici am stat de vorbă cu Miron Ghiuriţan şi i-am spus de unde vin, după care m-am dus în oraş. Am căutat peste tot mîncare, dar n-am găsit, căci era Festivalul internaţional al studenţilor. În schimb, am găsit limonadă la gheaţă şi am băut două pahare, după care am răguşit aşa de tare, că o săptămînă am vorbit şoptit. Cu primul tren am plecat spre Cluj. În tren, o fată a Lenuţei, sora lui Silviu, m-a servit cu bunătăţi de-ale gurii, pe care nu le uitasem de 37 de ani şi nu le voi uita niciodată, căci eram tare flămînd. Am sosit seara la Cluj. M-am oprit la unchiul Simionaş, să-mi iau cheia. Viruca îmi scrisese şi mă instruise cum să dau de cheia casei noastre. Unchiul era şi el deţinut politic. Mătuşa m-a oprit să dorm la ea întrucît la noi nu era nimeni, Viruca fiind plecată cu Mica la Medieşul Aurit, iar Nelu fusese concentrat. Se întorcea acasă numai la sfîrşitul lunii. N-am mers acasă nici a doua zi. A treia zi m-am dus totuşi, fiindcă era 23 August. După ce m-am spălat, m-am uitat spre stradă şi am văzut lume încolonată pentru serbarea naţională, cum era pe-atunci. Din mulţime m-a observat cineva şi, după cîteva minute, au sunat la uşă Aurel Mitrea şi Şimi Haţieganu, care m-au pus la curent cu noutăţile din Cluj. Mai tîrziu au sosit Mica şi Viruca. Ne-am bucurat din suflet. După alte cîteva zile a sunat Nelu la uşă. I-am deschis eu, şi fericirea revederii, cu surpriza neaşteptată pentru Nelu, ne-au făcut să vărsăm lacrimi de bucurie.
Cea de-a doua arestare –
26 septembrie 1959 (1)

Auzind că mulţi dintre colegii noştri sînt arestaţi, am plecat la nişte neamuri, la Ocna Mureş, pentru a-i feri pe copii de întîlnirea cu oamenii Securităţii, ştiind sigur că aceştia vor veni şi la mine.
Cînd am fost luat din Ocna Mureş de către ofiţeri în civil, eram în ţinută de vară, la talie şi fară pălărie, iar cînd am fost pus în libertate, la 15 ianuarie 1963, era un frig de -20 de grade. După ce am ieşit pe poarta închisorii, am fugit fără întrerupere pînă la gară. Ţopăind în sala de aşteptare ca să nu mă îmbolnăvesc, am văzut că sînt urmărit de un necunoscut. Care m-a şi oprit să mă întrebe dacă nu-s eu Ştirbu, din Sălaj. Abia atunci mi-am dat seama, cînd l-am auzit vorbind, că este Moş Gheorghe, nepotul lui Oşian Nicolae. Ne-am bucurat de revedere, şi el, avînd două paltoane, mi-a oferit mie unul. L-am îmbrăcat imediat şi m-am încălzit pînă a sosit trenul în gară, un Personal foarte aglomerat. În tot timpul călătoriei am stat de vorbă cu Moş Gheorghe, povestindu-ne despre toate cele şi făcînd planuri de viitor, mai bine zis despre ce servicii am mai putea noi obţine.
Drumul n-a fost prea lung, şi în Cluj am coborît amîndoi. L-aş fi invitat la noi, dar nu ştiam dacă am unde să-l primesc. După ce i-am restituit paltonul, ne-am despărţit, şi eu am luat-o din nou la fugă, spre casă. Avînd bagaj puţin, nu mi-a venit greu să alerg, dar eram îngrijorat, fiindcă nu ştiam ce voi face dacă ai mei nu mai locuiau acolo unde i-am lăsat.

(va urma)

ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI