Amintiri din temniţele bolşevice (14)

in Polemici, controverse

Cea de-a doua arestare – 26 septembrie 1959 (2)
După ce am trecut podul de peste Someş, am rămas surprins văzînd blocul la parterul căruia se află Cinematograful Republica şi care nu fusese înainte. Noul imobil se ridicase în locul în care, înainte, erau nişte cocioabe infecte. Am văzut apoi blocul turn, construit, şi el, pe terenul unde fuseseră alte cocioabe. Cînd să intru acasă, m-a ajuns din urmă un troleibuz, care, de asemenea, nu existase în Cluj, la vremea plecării mele de acolo.
La noi erau deschise poarta şi cele două uşi de la scări, dar uşa dublă de la intrarea în locuinţă era închisă. Nu ştiam ce să fac şi, dacă nu mi-ar fi fost frig, aş fi aşteptat pînă s-ar fi sculat careva, fie dintre cei ai casei, fie dintre vecini. Dar gerul mă îndemna să acţionez. Tot ciocănind pe la uşă, după destul de mult timp am primit răsplata. S-a întredeschis fereastra de la bucătărie, şi un glas de fată întrebă pe cine caut. Glasul îmi era necunoscut. Nu ştiam cum să-i răspund, ca nu cumva să închidă fereastra înainte de a mă lămuri. Totuşi, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus fetei că înainte cu cîţiva ani am locuit acolo şi aş vrea să aflu unde sînt ai mei. Era încă întuneric, şi nu vedeam cu cine vorbesc. Fata zice: „Staţi că mă duc s-o întreb pe bunica”. Auzind-o că spune ,,bunica”, m-am liniştit şi am aşteptat să văd ce va urma. După cîteva secunde s-au aprins luminile în antreu şi bucătărie şi s-a deschis uşa dublă. În faţa mea a apărut o tînără foarte drăguţă, prezentîndu-se ca fiind soţia lui Nelu. Mi s-a umplut sufletul de bucurie. Am îmbrăţişat-o cu toată căldura, glumind că nu mai era nevoie să mă prezint. Fata care deschisese întîi era Marica, o rudă a soţiei lui Nelu, care se îngrijea de Ioana, nepoţica mea de 10 luni.
Am trecut pe lîngă pătucul copilului, care dormea cu un zîmbet îngeresc pe buze. Am admirat-o cu o bucurie de nedescris… Maica Virucăi s-a trezit şi ea. S-a ridicat în şezut şi, uitîndu-se la mine, a exclamat: „Naşu!”. M-am dus la dumneaei. Am îmbrăţişat-o îndelung. Ea plîngea cu sughiţuri: „Oare voi ajunge să o văd şi pe Viruca?”. Ne-am aşezat apoi la poveşti, pînă s-a încălzit apa în baie. În timp ce mă spălam, am auzit rumoare în casă. Se întîmplase ceva: tocmai sosise şi Viruca…
* * *
După o perioadă de regăsiri, m-am prezentat cu biletul de eliberare la Oficiul repartizării forţei de muncă. M-au luat în evidenţă, dar m-au plimbat încă multe zile pînă să-mi dea un răspuns. Totuşi, în cele din urmă, am primit repartizare la Liceul ,,George Coşbuc”, ca administrator de imobil, în locul unuia Roşca, bolnav de plămîni, pînă la însănătoşirea lui. Aici mi s-au făcut imediat formele de încadrare şi am şi început să lucrez.
În luna mai a venit la lucru Roşca, şi eu am devenit şomer. Toată vara am umblat după serviciu. De la Oficiul de repartizare am primit loc de muncă, dar directorii respectivi nu m-au primit, astfel că am rămas la începutul lunii septembrie, după 3 luni, tot în şomaj. Nu pot să nu scriu aici că, la Casa Agronomului, deşi am fost primit de director cu multă amabilitate şi mă poftise la serviciu pentru a doua zi, spre necazul meu, cînd m-am prezentat în dimineaţa următoare, omul îmi spuse că inspectorul de cadre Fabian i-a dat ordin să nu mă primească. Deci, fiindcă instituţia „Casa Agronomului” ţinea de cadrele „Regiunii”, n-am fost admis nici măcar într-un post de paznic, cu cel mai mic salariu existent pentru muncitorii necalificaţi. Într-un singur loc n-am putut primi să lucrez, la ,,Dermata”, secţia piei crude, unde se lucra într-un aer îmbîcsit şi, în plus, era şi frig. Apoi n-am fost primit nici la ,,Tehnofrig”, tot pentru motivul că am fost deţinut politic. Şi aşa, alungat de colo-colo, a trecut vara, fără să pot fi încadrat în muncă undeva. Trebuie să arăt aici că, deşi eu şi soţia eram pensionari amîndoi din 1958, nu primeam nici un fel de pensie, pentru că, prin Legea din 1959, foştilor deţinuţi politici li s-a luat acest drept. Viruca era la Mica, la Bucureşti, fără venituri, iar eu, în Cluj. Deşi aveam tot ce-mi trebuie şi copiii se purtau foarte bine cu mine, nu-mi plăcea să trăiesc ca un parazit şi să mă zbat ca peştele pe uscat, dar n-aveam ce face. Colindam pe la „Forţele de muncă” şi mă întorceam acasă fără nici un rezultat. După un timp, m-am dus la Medieşul Aurit, la cumnaţi, dar nici acolo nu m-am putut linişti, însă am crezut că poate, dac-aş fi acasă, aş primi o slujbă, cît de mică, undeva. La ei se trăia îmbelşugat, iar în special Nuţica se purta foarte bine cu mine, de fapt şi Virgil, dar el avea alte preocupări, mai ales cu Kapălă, care mereu venea pe la noi. Păcat că nici aici n-aveam nici o contribuţie la bunul mers al gospodăriei, căci afară de căratul unei vedre de apă de la fîntînă nu prea aveam ce face.
(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI