Amintiri din temniţele bolşevice (2)

in Polemici, controverse

Dimineaţa am plecat la şcoală. Fiind dirigintele clasei a Vl-a, trebuia să aranjez sala în vederea sărbătoririi Zilei de 7 Noiembrie 1917. Aici, la puţin timp după sosirea mea, a venit Puiu Herţea, cu un meşter, pentru a repara zidul vopsit cu ulei.
Meşterul a făcut ceea ce trebuia, iar eu cu Puiu am aranjat tablourile şi am făcut curăţenie generală. La ora 12 eram gata şi ne pregăteam să mergem acasă. Cînd coboram de la etaj ne-am întîlnit cu Ileana, care aducea un bilet de la inspectorul Bendorfeanu. Se anunţase că vine să vadă cum sînt pregătite clasele şi şcoala, în general. Ne-am întors ca să-l aşteptăm pe Bendorfeanu, cu toate că mă grăbeam, căci îl aveam de musafir pe Bulzan, şi el, inspector. Pe la ora 13 veni Bendorfeanu, care s-a şi declarat mulţumit cu clasa mea, zicîndu-i lui Butuc că nu găsise o alta aşa de bine pusă la punct. După inspecţie am plecat zorit. La intrarea sub poartă, acasă, am fost oprit de trei oameni pe care nu-i cunoşteam şi care m-au întrebat dacă eu sînt tovarăşul Ştirbu. Le-am răspuns că eu sînt şi dacă au ceva de discutat să poftească sus, la mine, căci am un musafir la masă. În acel moment, doi s-au repezit la mine, m-au înhăţat din două părţi, al treilea fiind în spate, cu mîna dreaptă în buzunarul pantalonilor, cu pumnul strîns. Am protestat contra felului în care sînt tratat cînd vin de la datorie. Atunci, cel din spate îmi zice: „Nu te supăra, trebuie să dai o declaraţie urgentă şi apoi te poţi întoarce la musafiri şi la familie”. „Plecăm!”, adăugă el. Astfel am fost scos cu forţa de la locuinţa mea, din Strada Cuza Vodă nr. 16, în ziua de 6 noiembrie 1949. M-am întors acasă în ziua de 22 august 1953!…
Pe drum mi-au interzis să mă uit la trecători sau să salut pe cineva. La intrarea în curtea Securităţii, l-am văzut pe soţul profesoarei de lucru de mînă, care încerca să-mi spună ceva. Tovarăşul din spate mi-a şoptit să mă uit în jos, şi aşa am făcut, apoi am intrat în sediul din Strada Republicii. De serviciu era Ştefan, care îi făcea curte Anuţei, servitoarea noastră. I-am spus că am fost adus ca să dau o declaraţie. Ştefan a schiţat un zîmbet şi mi-a şoptit: „Nu vă supăraţi pentru ce vă spun, dar cine ajunge la noi nu pleacă de aici aşa de uşor”. Apoi m-a condus într-o încăpere de 1 metru pătrat şi mi-a dat un scaun pe care să mă aşez şi să aştept pînă ce voi fi chemat. După ce am rămas singur, într-un întuneric de iad, am început să mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi.
Aşteptarea n-a fost de lungă durată: Ştefan a venit după mine şi m-a condus într-o încăpere normală, unde mă aştepta şeful arestului. Acesta m-a trecut într-o condică, după care l-a pus pe Ştefan să-mi ia şireturile şi să mă „despotcovească”. Mi-au fost luate şireturile şi, cu nişte scule, mi-au fost scoase blacheurile de la vîrful şi călcîiul ghetelor. Apoi Ştefan mă conduse la celula din fundul coridorului. Celula avea o lungime de 2 metri şi lăţimea de 1 metru. Spre peretele din stînga era un fel de laviţă, cît lungimea celulei şi lată de 40 de centimetri. „Mai multe nu vă pot oferi, zice Ştefan, dar o porţie de arpacaş vă pot aduce”. În cîteva minute mi-a adus arpacaşul. L-am mîncat în prezenţa lui. După aceea m-am culcat pe laviţă şi am adormit. La cîteva minute m-am trezit într-un murmur lent de şoapte. Erau, cum aveam să aflu mai tîrziu, ceferiştii din lotul în care eram şi eu încadrat. N-am aflat nici o noutate, nici atunci şi nici în zilele următoare. Ceea ce auzeam eu acum erau voci care făceau lecţii de franceză. Profesor era un nepot de-al lui Lucian Blaga, pe numele său Liciniu Blaga, iar elevul era Ţifra, de la C.F.R., care voia să se întoarcă francez, cînd va ieşi din închisoare. Se auzeau însă murmure din toate părţile. După ce am primit cina, am fost lăsaţi, cîte unul, la baie şi apoi s-a anunţat stingerea. Era prima noapte de reţinere la Securitate, plină de frică şi de necaz. Mă gîndeam la cei de-acasă, la Viruca şi la copii, blestemîndu-i pe cei ce mă arestaseră şi nu-mi dăduseră voie măcar să vorbesc cu familia înainte de a mă aduce în acest iad. Neavînd ce face, m-am apucat iar să mă rog lui Dumnezeu şi, la sfîrşitul fiecărei serii de rugăciuni, mă măcinau grija pentru copii, întrebările în legătură cu viitorul ce-i aşteaptă. Între timp auzeam alte gemete şi oftaturi, blesteme şi înjurături din partea zecilor de oameni zăvorîţi la blestemata Securitate. După fiecare noapte veneau alte şi alte zile, la fel de triste. Mai auzeam şi şoaptele lui Blaga, care îşi luase rolul în serios, să-l fericească pe Ţifra. Omul, însă, nu prea făcea progrese. Se auzeau şi vaietele celor anchetaţi. În fiecare zi apăreau astfel de nenorociţi şi, deşi era ordin să vorbim numai în şoaptă, se mai auzea cîte un strigăt că, de aici, nu vom scăpa în veci.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI