Amintiri din temniţele bolşevice (4)

in Polemici, controverse

Confruntarea cu Mitrea a fost penibilă. El, care declarase că eu i-am promis ajutor, acum începea să bată în retragere, susţinînd că i-a spus doar lui Aurel despre ce era vorba, dar s-a încurcat, uitînd că nu fusesem martor la discuţia lor. „Asta o să vă coste pe amîndoi”, ne-a ameninţat securistul, şi-l expedie pe Mitrea. Rămaşi în doi, mi-a făcut o morală straşnică, zicînd la despărţire: „Cînd vei avea ceva de spus, adică să-mi spui mie, în legătură cu Mitrea, cere gardianului să te aducă sus”. Apăru iar paznicul, îmi puse din nou ochelarii negri şi mă duse la carceră. Eram bucuros că scăpasem, cînd, din nou, mă ia în primire gardianul şi îmi dă ordin să mă dezbrac. „Dar pentru ce?”, întreb eu. „Pentru că în 5 minute trebuie să duc hainele la el”. „Care haine?” „Toate”, mă lămureşte caraliul. „Rămîi cu cămaşa, izmenele şi ghetele, fără ciorapi”. Am executat ordinul. Gardianul le-a legat în pardesiu, aşa cum se leagă la „Nufărul”. L-am rugat, la plecare, să-mi spună dacă urmează să fiu bătut. Mi-a răspuns în ungureşte: „En nem tudom semit”. Adică: „Eu nu ştiu nimic”.
Toate astea s-au întîmplat în dimineaţa zilei de 27 noiembrie 1949, la împlinirea vîrstei de 43 ani. Am rămas dezbrăcat, în chiloţi şi în cămaşă, iar în pantofi nu aveam ciorapi. Tremuram de frig şi m-am aşezat pe laviţă, cu pantofii pe ea. După cîteva minute reveni paznicul şi-mi luă şi laviţa. Disperarea mea ajunsese la culme. S-a făcut şi mai mare, cînd s-a adus dejunul, dar la mine au uitat să intre, să mă încălzesc puţin şi eu. Carcera era la demisol, şi foc nu se făcea nici înăuntrul ei, nici în tot arestul – şi era un frig cumplit, mai ales pentru mine, care eram dezbrăcat. Am început să mă rog lui Dumnezeu să mă scoată din acest iad.
Cînd am ieşit, seara, la toaletă, l-am întrebat pe gardian pînă cînd voi rămîne aşa, flămînd şi despuiat. Mi-a răspuns că el nu ştie, dar ordinul ce i s-a dat grăieşte că, atunci cînd voi cere, să fiu dus la anchetă, şi acolo voi afla. Mi s-a tăiat pe loc pofta de-a mai a afla cît timp voi vieţui în condiţiile acelea. Eram obosit şi nu ştiam ce-aş putea face să mă încălzesc şi să mă odihnesc puţin. Am început să mă plimb, să mă frec pe tot corpul, să mă izbesc cu pumnii peste cap, peste corp, peste mîini şi picioare, pînă n-am mai putut face nimic, şi atunci m-am dezbrăcat de chiloţi şi i-am pus lîngă uşa celulei. M-am aşezat în genunchi, m-am rezemat cu capul de uşă şi am adormit. Nu ştiu cît a ţinut somnul meu, dar la un moment dat m-am pomenit peste cizmele gardianului, care rîdea de mine. M-am ridicat speriat, dar el, fiind om bun, m-a liniştit, spunînd că nu-i nici un necaz. Totuşi, m-a îndemnat să mă prezint la anchetator, căci în condiţiile date nu puteam rezista prea mult. Apoi a închis uşa, iar eu am început din nou să mă mişc în celulă…
Acum urmează să scriu cum am petrecut cele 20 de zile. Deşi, peste ani, după ce am ajuns acasă, puteam povesti cu lux de amănunte, acum nu ştiu cum să încep relatarea coşmarului pe care l-am trăit din 27 noiembrie şi pînă în 16 decembrie 1949. În fiecare zi eram scos la programul arestului odată cu ceilalţi colegi de suferinţă. După vreo 8-9 zile, apărură şi alţi gardieni, să verifice dacă mai trăiesc. Toţi se minunau cînd vedeau cum mă împleticesc ducîndu-mă sau întorcîndu-mă de la baie. Cam după a zecea zi, venind de la program, m-am oprit înainte de a intra în celulă. Uitîndu-mă în sus am văzut cum o rază de soare, pătrunsă prin partea de jos a ferestrei, coboară peste pereţii celulelor şi le luminează. Era o privelişte foarte plăcută şi am început să zîmbesc, în timp ce gardianul mă privea. „Dar ce vezi acolo?”, m-a întrebat el. I-am răspuns că văd nişte copii care se joacă. M-a lăsat să privesc şi să mă bucur de raza de soare în care eu vedeam nişte copii care se joacă. Paznicul n-avea ce să vadă, însă mie, imaginea aceea îmi producea o mare bucurie. Abia aşteptam să vină dimineaţa următoare, să mai văd o dată lumina soarelui, la care vin copiii să se joace. De cum intram în celulă, mă copleşea necazul şi-mi venea să plîng. Îmi era dor grozav de pruncii mei şi, în gînd, îi îmbrăţişam şi lăcrimam. Într-o seară, după ce mă culcasem în genunchi, cu capul rezemat de uşa beciului, mi s-a părut că mişcă ceva în încăpere. Am aşteptat să aflu ce se întîmplă. M-am ridicat apoi şi am mers spre capătul celulei, în care era întuneric beznă. Mare mi-a fost mirarea cînd am dat cu ochii de feciorul meu drag, Neluţu. Era îmbrăcat în hainele de şcoală, cu şapca de elev trasă pe faţă. L-am întrebat ce-i pe acasă şi la şcoală. Nu mi-a răspuns nimic, nici nu şi-a descoperit faţa. Dacă am văzut că nu zice nimic, i-am spus să meargă acasă, să asculte de mama şi să nu lipsească de la şcoală. M-am dus apoi să-i ridic şapca de pe faţă, să-l văd. În zadar am încercat, căci n-am găsit nimic. Mai tîrziu mi-am dat seama că, neavînd pe unde intra, era clar că trăisem un coşmar.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI