Amintiri din temniţele bolşevice (5)

in Polemici, controverse

În dimineaţa următoare am văzut din nou raza de soare, dar copiii lipseau. N-am intrat imediat în celulă, vrînd să aflu ce-i cu pruncii. Uitîndu-mă atent, am zărit un coş mare, din care un copil a strigat: „Nu ne lăsaţi, că vor să ne taie!”. N-am mai putut vedea ce se întîmplă, căci a venit caraliul şi m-a împins în hrubă. Toată ziua m-am gîndit la copiii aceia şi la soarta lor. Începusem să mă împleticesc din ce în ce mai tare. Un plutonier burduhănos, cînd a văzut că sînt cît pe ce să mă prăbuşesc, i-a spus altuia: „Dar pe ăsta ce-l mai ţin aici? Trebuie împuşcat dracului”.
M-am oprit iar la soare. Coşul era tot acolo, umplut cu bucăţi de copii. Dintre bucăţile de carne a ieşit la suprafaţă un băieţaş, care a strigat că mai sînt 2-3 copii şi, dacă-i taie şi pe aceia, îi vînd la măcelăria din colţ. Auzind grozăvia, mă gîndeam să spun autorităţilor ce face Securitatea, să nu-i mai lase să vîndă carne de om.
După cele pomenite, nu ştiu ce-a mai fost, însă, cîteva zile mai tîrziu, s-a întîmplat ceva grav. Nemaiputînd suporta oboseala, zăceam în genunchi, cu capul rezemat de uşa hrubei, cînd mi s-a părut, iar, că mişcă ceva în celulă. M-am sculat şi am văzut un ţigan borţos şi urît, cu un sac în spate şi o cutie într-o mînă. Nu-i păsa de mine. Şi-a dat jos sacul şi s-a aşezat pe el. Apoi şi-a deschis cutia, din care a scos mai multe cuţite, care semănau cu cele ale hahamului din Buciumi, cînd tăia cîte o pasăre sau un animal mai mic, aşa cum văzusem cînd acesta trecuse pe-acolo, în copilăria mea. L-am întrebat ce vrea să facă el cu cuţitele. În loc să-mi răspundă la întrebare, ţiganul a început să le ascută. Eu m-am speriat tare şi m-am depărtat de el. Cînd termina de ascuţit cîte un cuţit, se întorcea spre mine. „Bucură-te, zicea el, că taie aşa de bine încît nici nu te-o durea cînd îţi voi tăia capul. Mai bine ţi-ai spune rugăciunile, că apoi scapi uşor de viaţa aceasta, fără să suferi prea mult”.
Cum el mai avea de ascuţit, eu mă gîndeam la toată existenţa mea şi mă rugam lui Dumnezeu. Cînd ascuţea şătrarul ultimul cuţit, am sărit la ferestruică şi am început să zbier din toate puterile: „Cine mă aude să vină să mă salveze, că mă taie ţiganul”. Apoi am căzut pe ciment. La foarte puţin timp s-a deschis uşa şi am fost scos în culoarul pe care mergeam la baie. Gardienii mă mustrau că speriu lumea şi mă pofteau să mă întorc în celulă. Eu n-am vrut să intru, strigînd că mă taie corturarul. Atunci a venit şeful, unul Patriciu, şi m-a dus să-i arăt ţiganul şi să-i spun pe unde a intrat. Pe balaoacheş nu l-am găsit, nici nu i-am putut spune pe unde a intrat. Atunci, şeful mi-a dat brînci în celulă. Eu, în loc să intru în beci, am căzut iar în genunchi şi i-am spus: „Domnule ofiţer, văd că aveţi revolver, vă rog împuşcaţi-mă, că nu vreau să mi se taie gîtul”. Doi caralii m-au desprins de şef, m-au dus cu forţa în celulă, promiţîndu-mi că vor avea grijă ca ţiganul să nu mai ajungă la mine. În aceeaşi seară am fost scos de acolo şi dus la alt arest, mai bun.
Eram în aceleaşi condiţii şi aici, ca şi dincolo, cu camera goală, şi eu tot dezbrăcat. Mi se părea că-i mai cald şi am încercat să dorm. Dar n-am reuşit, căci mi se părea că aud vorbindu-se ungureşte, şi o călugăriţă îndrepta copilaşii de la grădiniţa din Carei să-şi facă programul WC peste mine. M-am revoltat şi am bătut în uşă, să-i spun gardianului că pruncii îşi fac nevoile peste mine. „Şi ce caută aceşti copilaşi aici, am mai strigat, ori şi ei vor să răstoarne guvernul?”. Gardianul rîdea şi mă păcălea că-i va opri el imediat. Mi-am făcut patul şi am adormit, dar proptit cu capul de uşa celulei. După un pic de aţipeală, am căzut între cizmele lui Felecan, care deschisese uşa. În timp ce mă ridicam de jos, el mi-a aruncat hainele pe pardoseală, spunîndu-mi să mă îmbrac. Apoi a închis uşa şi, pe cînd mă îmbrăcam, mi-a adus laviţa şi mi-a pus-o în celulă. Acum eram fericit şi, întinzîndu-mă pe laviţă, am adormit. Nu ştiu cît timp a trecut pînă cînd Felecan mi-a zis: „Îţi doresc poftă bună”, în timp ce-mi întindea un sfert de pîine şi o bucată de marmeladă. A fost cea mai bună mîncare din viaţa mea. După ce m-am îndestulat, m-am culcat iarăşi şi, timp de două zile, numai la masă mă trezeam. După o vreme mi-a fost adus ortac de cameră unul Marczi, din Viştea, căruia i-am povestit toată tragedia mea. Omul era să moară de frică. Într-o zi, văzîndu-1 culcat pe scîndură, în timp ce eu mă plimbam prin celulă, Felecan i-a strigat lui Marczi să-i fie ruşine că ocupă laviţa, în loc să mă lase pe mine să mă odihnesc.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI