Amintiri din temniţele bolşevice (6)

in Polemici, controverse

N-am stat mult cu Marczi, căci am fost dus la comun, unde erau vreo 20 de oameni în aşteptare. Aici erau şi Aurel Mitrea, şi Miluţă Lapteş. Le-am povestit tuturor prin ce am trecut, iar Miluţă Lapteş plîngea în hohote. La „comun” mai erau aduşi deţinuţi din alte celule, dintre cei care nu erau rezolvaţi cu ancheta. Printre ei se aflau turnători, care-i informau pe anchetatori despre tot ce vorbeau deţinuţii. Era un avocat cu numele Onişe, care zilnic era dus la anchetă. Pe acesta îl cunoşteam şi, într-o zi, mi-a şoptit că anchetatorul s-a interesat de mine. A doua zi am fost dus şi eu la anchetă. Era un ofiţer nou care, după ce a stat de vorbă cu mine, mi-a spus că ştie cum m-am purtat şi doreşte să nu mă izoleze din nou. Dar trebuia să-i spun tot. I-am zis că am declarat tot ce ştiam şi că altceva nu cunoşteam. Nu mi-a mai adresat nici un cuvînt, ci a chemat gardianul şi i-a spus să mă conducă la celula 7. Ajuns în beci, am început să plîng ca un copil. Era noaptea Crăciunului şi se auzeau murmure de colinzi din toate părţile, iar eu adăstam, plîngînd, să vină paznicul să mă dezbrace. Nu-mi trecuse frica acumulată în cele 20 de zile petrecute în genunchi, cînd aşteptam alt necaz, poate mai greu. Spre norocul meu, a venit însuşi ofiţerul şi, cu ameninţări în dimineaţa de Crăciun, m-a dus la „comun”. M-am bucurat că ajunsesem din nou printre prieteni.
În vecinătate era biserica veche românească, ortodoxă. Cînd se trăgeau clopotele, Miluţă se arunca în genunchi, se ruga şi plîngea. Aşa făceau şi ceilalţi amărîţi. Cum de sărbători s-a tras clopotul de multe ori, am petrecut ziua în genunchi, rugîndu-ne lui Dumnezeu şi ascultînd colindele care se auzeau şoptite prin celule. Miluţă urmărise povestirile mele şi mă compătimea sincer. Mereu venea lîngă mine să mă mîngîie şi să mă încurajeze, zicîndu-mi că, pînă la urmă, tot scăpăm noi de Securitate.
* * *
Am fost dus din nou la anchetă. Eram tot sub impresia coşmarului, dar Bainer n-a ţinut seamă de asta şi, vorbind despre Odessa, a scris în declaraţie că am discutat în contradictoriu cu doctorul Jula, care era legionar, deci şi eu sînt legionar. Astfel m-a socotit că, în această calitate, am colaborat cu Mitrea. Am fost dus la secretarul Securităţii, unde mi s-a arătat încadrarea ca activist legionar. Pe urmă am fost lăsat în pace. După cîteva zile am fost duşi cu toţi aparţinătorii organizaţiei Mitrea la închisoarea din Cluj, unde am fost ţinuţi pînă în noiembrie 1950, cînd am fost judecaţi. Aici am fost ţinuţi toţi 40 într-o singură cameră, în care eram înghesuiţi ca vai de lume. De multe ori ceferiştii se luptau între ei, se certau, se batjocoreau, învinovăţindu-se unii pe alţii şi toţi îl ameninţau pe Mitrea. De asemenea, toţi ne plîngeam de foame. Cît timp am stat în această cameră, mai bine de un an, nu m-am săturat niciodată. Viaţa trecea cu discuţii, poveşti, comentarii, glume şi certuri. Aşa au trecut, pînă în preajma Paştilor, zilele şi nopţile, aşteptînd să fim judecaţi. În Vinerea Mare a venit Bainer la închisoare şi m-a luat, împreună cu Mitrea Aurel, la Securitate. Ne-a lăsat la comun, unde am stat de vorbă cu doctorul Remus şi cu alţii, pînă a venit Bainer personal după mine şi m-a condus în sala de anchete. M-a luat tare de la început, cu ameninţări şi batjocuri. Cum le cunoşteam, nu m-au impresionat prea tare, dar el voia să mă scoată vinovat în legătură cu Bohotici. I-am spus că Bohotici a fost la mine în interes de serviciu, prilej cu care îi zisesem că nu mai voiam nimic nici prin politică, nici de la viaţă. Doar să-mi cresc copiii, în dragoste de neam şi de patrie. „Minţi!”, a strigat el. „De tînăr ai luptat contra intereselor patriei, fiind contra conducerii de stat care apăra interesele statului român. Bagă-ţi în cap că nu mai merge cu binişorul. Acum avem dictatură proletară şi-i vom nimici pe toţi cei ca tine, care nu respectă această dictatură. Eu îţi cer să semnezi o declaraţie că ai activat contra intereselor statului, fiind contrarevoluţionar din 1945, după cum rezultă din dosarul întocmit atunci”. „Nu pot semna un neadevăr”, i-am spus. „Te învăţ eu”, mă ameninţă el.
Luă un baston de cauciuc şi veni la masa mea. Mă puse să stau în picioare şi să ridic mîna stîngă la orizontală, cu palma deschisă, şi începu să-mi dea în palmă ca la şcoală. L-am rugat să nu mai lovească în mîna stîngă, fiindcă fusesem tăiat la ea şi nu mai puteam suporta.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI