Amintiri din temniţele bolşevice (7)

in Polemici, controverse

Bainer a aruncat atunci bastonul de cauciuc şi m-a apucat de păr, tîrîndu-mă prin încăpere pînă a rămas cu şuviţe întregi din părul meu în mînă. A luat iar bastonul şi a continuat să mă lovească tot în palma stîngă, umflată ca o plăcintă, de nu o puteai recunoaşte. Se aşeză la masa lui şi începu să scrie declaraţia prin care mă autoacuzam. Toată noaptea m-a bătut, încercînd să mă determine să semnez. Mă lovise numai în palma stîngă, ca să pot semna cu dreapta. N-am mai ajuns la „comun”, căci Bainer m-a luat şi m-a dus la închisoare. Aici am aşteptat pînă în luna noiembrie 1950, cînd am avut procesul. Am avut multe probleme în acest timp, dar s-au rezolvat între noi. Merită să notez că într-o seară ne-au fost aduşi în cameră 5 sătmăreni, care ne-au povestit necazul lor. Dimineaţa au fost duşi de la noi şi condamnaţi la moarte. Erau în camera vecină şi, timp de cîteva zile, am putut auzi cum le zăngăne lanţurile grele cu care erau legaţi de picioare. Au trimis mesaj de mulţumire părintelui Lemeni, care îi spovedise în noaptea în care au stat în cameră cu noi.
A început şi procesul nostru. Mai întîi am fost duşi în sala mare a Tribunalului Militar, unde procurorul ne-a citit rechizitorul. Ni se aduceau acuze grozave, despre cum am încercat noi să răsturnăm guvernul. Apoi s-a întrerupt şedinţa. Pînă la amiază au fost interogaţi principalii vinovaţi: Ion Mitrea, maiorul Chifor, Crişan şi Cepoiu, urmînd ca restul să fim audiaţi după-amiază. La prînz ne-am înghesuit într-o cameră în care nu mai fusesem. În timp ce mîncam fasole, a intrat Bainer şi m-a chemat afară. S-a uitat cu ură la mine şi a răcnit: „Aici să mă scuipi, dacă schimbi declaraţia, îţi aduc aici şi soţia şi copiii”. Apoi m-a trimis să termin de mîncat. După masă am ajuns din nou în sala de şedinţe, unde era plin de lume venită din oraş, ca să asiste la proces. Am văzut în rîndul întîi o domnişoară care se uita la mine. Mi-au trebuit minute întregi pînă ce am recunoscut-o pe Mica. Am plîns cînd am văzut ce mult s-a schimbat fetiţa mea într-un an de zile. M-am uitat la ea după ce mi-a mai trecut plînsul şi i-am zîmbit. Mi-a răspuns la zîmbet, apoi şi-a plecat capul şi a plîns şi ea. Starea mea sufletească era cumplită atunci cînd mi-a venit rîndul să fiu audiat. Bainer se aşezase la marginea sălii, în dreptul meu, şi nu-şi lua ochii de la mine. După ce mi s-a dat cuvîntul, am mărturisit că pînă la arestarea mea fusesem întîiul la toate examenele şi mi-am exprimat mirarea că ajunsesem în situaţia de a fi acuzat de activitate politică şi, cine ştie pentru cîtă vreme, să fiu scos din rîndul societăţii. Dacă la numai un an după arestare nu mi-am recunoscut fetiţa, după încă alţi cîţiva ani oare ce se va mai întîmpla? În răstimp, Bainer îi tot şoptea ceva preşedintelui, care m-a întrebat dacă-mi susţin declaraţia dată la anchetă. Am răspuns da, conform promisiunii făcute lui Bainer.
Preşedintele a spus „să trecem la alt caz” – şi aşa s-a şi întîmplat. A venit rîndul doctorului Crăciun, fost coleg al regelui Mihai. Eu eram învinuit cu acuze mai grave decît el, căci discuţiile mele cu doctorul Jula se petrecuseră în Odessa, în anul 1943, şi nu aveau legătură cu cele ce îl priveau pe Mitrea, în 1949. Lui Mitrea îi convenea, şi-şi însuşi mărturia, dar Bainer i-a sugerat preşedintelui să treacă peste declaraţia pe care o puteam da, în caz că aş fi fost întrebat. Dacă asta s-ar fi întîmplat, aş fi fost încadrat la delict de uneltire şi nu crimă de uneltire, cum s-a reţinut în procesul verbal. A doua zi am fost duşi cu toţii la Tribunalul Militar şi ni s-a citit, în mod solemn, sentinţa. Eu am fost condamnat la 3 ani şi jumătate de închisoare corecţională. Bucuria ni s-a făcut în ziua de 25 noiembrie 1950, cînd eu împlineam 44 de ani de viaţă şi, aşa după cum am aflat mai tîrziu, în aceeaşi zi murise, la Buciumi, şi maică-mea. În general, nu s-au dat pedepse mari. Mitrea, ca şef, a primit 7 ani, iar ceilalţi, sub el. Ceferiştii au fost ,,cadorisiţi” cu pedepse egale cu timpul cît au stat pînă la judecarea procesului şi au fost puşi în libertate.
După citirea sentinţei, am fost despărţiţi în două încăperi. Eu am ajuns în cameră cu toţi cei cu pedepse mari: Mitrea, Fiedler, Chifor, Crişan şi alţii. În cealaltă cameră au fost repartizaţi ceilalţi.
În scurt timp a venit Crăciunul, iar Viruca mea şi Livia lui Mitrea ne-au trimis pachete cu bunătăţi. Mie mi s-au dat cîteva alimente într-un prosop, iar lui Mitrea nu ştiu ce i-au dat. Eu am împărţit cîte o bucăţică de slănină şi de cîrnat fiecăruia dintre camarazi, şi am mîncat cu toţii, lăudînd-o pe Viruca pentru grija avută faţă de noi. După vreo 2 ore a venit ofiţerul securist cu alt bagaj cu mîncare. Cum i s-a deschis uşa, a spus: „Cei cu pachetele să vină după ele”. Mitrea a şi sărit la uşă şi a luat pachetul. Ofiţerul i-a zis lui Mitrea să dea la toţi din pachet. Am primit şi eu o bucată de cozonac. Am aflat că şi Aurel a luat pachet şi a doua oară. Deci cei doi fraţi Mitrea se bucuraseră de cele luate de la gura copiilor mei… Am comentat cu Crişan împrejurarea şi am rămas cu o amintire dureroasă pentru toată viaţa despre cei doi fraţi.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI