Amintiri din temniţele bolşevice (8)

in Polemici, controverse

* * *
În zilele următoare se zvoni că urma să ne ducă la Canal, cu un stagiu la Aiud. Ne bucuram că scăpăm de Cluj, căci trecuse un an de cînd dormeam pe jos, pe podeaua goală, neacoperită cu nimic. Eu am avut noroc că Viruca mi-a adus un ţol vechi de lînă, de care nu m-am despărţit tot timpul cît am fost după gratii. Într-o dimineaţă, ne-am pomenit cu ordin că plecăm la gară pe jos. Ne-am luat tot bagajul şi, după ce am fost verificaţi din nou şi înconjuraţi de toţi caraliii închisorii, am plecat spre gară. Nu cunoşteam traseul, dar cînd am intrat pe Strada Cuza Vodă am avut o mare bucurie, căci ştiam că voi vedea casa mea, unde stau scumpii mei copii şi scumpa mea soţie. Nu ştiu cum au aflat dragii de ei, dar cînd m-am apropiat de casă am văzut că la toate ferestrele era plin de lume. Fiind întuneric, nu puteam distinge figurile, dar am strigat tare: „Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă aibă în sfînta Lui pază!”. Nu ştiu ce mi s-a răspuns şi de către cine, că m-am şi pomenit peste podeţul dinspre Piaţa Mihai Viteazul, plîngînd, şi Crişan Vasile, hohotind şi el, mîngîindu-mă pe mine. La gară ne aştepta duba, în care am fost înghesuiţi ca nişte animale.
În Aiud am avut condiţii mai bune, dar tot fără paturi, pe podeaua goală, am dormit. Mîncarea a fost şi ea mai bună, iar la plimbare eram duşi mai mulţi în acelaşi timp. Aici, într-una din zile, s-au deschis toate celulele, cu indicaţia să coborîm toţi în T-ul închisorii. Ne-am văzut: mii de oameni necunoscuţi. L-am văzut pe poetul Radu Gyr conversînd cu Petraşcu, tatăl lui Mihai, şi pe Chioreanu, cu care, necunoscîndu-i, nu am intrat în vorbă. Peste tot, oamenii îşi povesteau necazurile şi ştiau că unii pleacă la Canal, iar cei cu pedepse mari regretau că vor fi duşi din nou la „zarcă”, unde condiţiile erau mult mai grele ca în T. După vreo 3 săptămîni am fost duşi la gară şi urcaţi în dube. Am primit mîncare rece pentru 3 zile: slănină şi pîine. Aproape toţi ne-am îmbolnăvit, iar WC-ul, fiind în mijlocul dubei, era ocupat tot timpul şi era o putoare în vagon de nu ştiu cum o suportam. Aveam locuri de şezut doar jumătate din noi, ceilalţi fiind nevoiţi să stea în picioare. Pe parcurs mai schimbam locurile. Eu am avut noroc cu un şef de gară originar din Slatina. M-a ocrotit tot drumul, care a durat 3 zile şi 3 nopţi.
* * *
Am sosit la Poarta Albă seara şi imediat ne-au condus la baraca 10. Aici erau priciuri cu saltele umplute cu paie. Baraca era complet ocupată şi numai la etaj te puteai instala. Am stat în loc şi m-am uitat în toate părţile. Văzînd un bătrîn care se uita la mine, m-am dus spre el şi l-am salutat, iar el mă pofti să-mi fac culcuş deasupra lui. Am primit cu drag oferta. Mi-am pus bagajul în patul meu şi
m-am aşezat lîngă el, pe priciul lui, povestind multă vreme, căci în seara aceea n-am primit mîncare. Noul meu coleg de suferinţă era generalul Caramitru.
Am dormit bine, iar dimineaţa, după dejun, am fost duşi la infirmerie, spre a fi verificaţi dacă sîntem buni de muncă, pentru a fi, sau nu reţinuţi la Canal. Medicul examinator era Iánossi, de la Carei. La început n-a observat că sînt eu şi
m-a ciocănit îndelung, văzînd că am numai 42 de kg. La un moment dat, cînd caraliul nu era atent, zice: „Igazán, te vagy?”. M-a mai învîrtit puţin, apoi mi-a spus să-l caut mai tîrziu la infirmerie. Mai spre seară mi-a adus prăjituri şi un ou roşu, căci fusese soţia lui la el. După aceea l-am vizitat de multe ori, şi totdeauna era înţelegător cu mine. Înjura grănicerii care-l prinseseră şi-i confiscaseră zece mii de dolari, pe care-i primise pentru un petec de moşie de la Carei. Îl trimiseseră aici, în iad, în loc să fie mulţumiţi cu banii confiscaţi, blestema el. După 3 zile, nemaiavînd febră, am fost scos la descărcat vagoane de pămînt. Fiind aşa de slab, m-au repartizat să lucrez în cinci, în loc de patru, la vagon. După un timp, datorită nepotului lui Barbu, Mircea Ştefănescu m-a transferat de la descărcat pămîntul şi m-a dat la o unitate care lucra la grădină. Acolo el avea un brigadier care îi era prieten. Pentru mine, a fost mai uşor, căci recoltam roşii şi struguri. După ce a dat frigul, s-a desfiinţat brigada şi, fiind consideraţi refăcuţi, am fost repartizaţi la echipe care lucrau noaptea. Nu mă supăra lucrul ăsta, căci ne-am adunat mai mulţi prieteni. Şi apoi, fenomenele cereşti – ivirea Lunii, seara, şi răsăritul soarelui, dimineaţa – erau plăcut de urmărit.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI