Amintiri din temniţele bolşevice (9)

in Polemici, controverse

* * *
La Poarta Albă am stat din primăvara anului 1951 pînă în 20 noiembrie 1952. În relatarea celor petrecute în intervalul respectiv nu voi putea respecta cronologia, căci am uitat cînd s-a petrecut fiecare eveniment. Aşadar, cine va citi rîndurile mele, le va plasa între luna martie 1951 şi noiembrie 1952. La primul vorbitor, în martie 1951, un cetăţean din Brusturi, venit la o rudă, a dus vestea la Piţica Moldovan – fosta mea colegă între anii 1922-1931, care era învăţătoare în satul soţului ei, preotul Moldovan Gavril – că şi eu sînt la Poarta Albă. Cînd a auzit Piţica, imediat mi-a trimis un pachet cu o pîine mare şi o bucată de slănină. La ridicarea coletului trebuia să declar numele persoanei care mi l-a trimis. Adică, să precizez cine-i expeditorul, cu nume şi adresă. Cum nu ştiam, caraliul, vrînd să mă ajute, m-a întrebat ce doamnă cunosc din apropierea Jiboului. În cele din urmă am intrat în posesia merindelor din acel colet. Mai bine nu-l primeam, căci în aceeaşi lună mi-a sosit şi pachet de-acasă, cu bunătăţi adevărate, care, însă, a trebuit să fie returnat, căci nu puteam primi două colete în aceeaşi lună. În tot anul 1951 am primit pachete consistente, care m-au ajutat să mă refac.
Îi mulţumesc Virucăi pentru grija pe care mi-a
purtat-o, trimiţîndu-mi mereu colete cu mîncare. În cursul verii au venit Viruca şi Nelu la mine, la vorbitor. Am fost lăsaţi să vorbim şi să ne înţelegem cu privire la tot ceea ce ne interesa, iar la sfîrşit am sărit peste una din mesele ce ne despărţeau şi ne-am sărutat, plîngînd de emoţie. Cu acea ocazie am aflat şi vestea îmbucurătoare că la recurs mi s-a redus pedeapsa la 2 ani şi 6 luni, urmînd ca, în data de 6 mai 1952, să fiu eliberat. Fericirea n-a ţinut mult. În aceeaşi seară am aflat că de 2 ani nici un deţinut căruia îi expirase pedeapsa nu fusese pus în libertate.
Mai spre toamnă a venit iar Viruca la mine. Noi eram pedepsiţi, şi dînsa a pîndit timp îndelungat ocazia să afle ceva despre mine. Mircea Ştefănescu, fostul meu elev de la Carei, a văzut-o şi, după aceea, m-a înştiinţat. Eu eram la curăţat cartofi. Mircea i-a spus caraliului că mă duce la administraţie. Întrucît era cunoscut de gardieni, i s-a dat voie să mă scoată de la corvoadă. Pe urmă i-a păcălit şi m-a băgat la vorbitor, unde a reuşit să intre şi Viruca, tot cu ajutorul lui. Am aflat cu mulţumire că Nelu intrase student la medicină. Dar tot am plîns amîndoi. Apoi, Viruca mi-a povestit că, vînzînd pămîntul din Bogdana, a făcut rost de bani ca să nu sufere copiii de foame.
* * *
În anul 1952 am avut un singur vorbitor cu Nelu, chiar în ziua în care s-a făcut o nouă stabilizare. Peste ani, băiatul mi-a vorbit despre peripeţiile din tren, legate de lipsa banilor. Cînd Nelu a trebuit să plece, m-am uitat în urma lui, iar el se uita după mine. Un caraliu m-a văzut şi a venit în direcţia mea. În timp ce continuam
să-i fac semne cu mîna copilului, am început să fug, ca să scap de paznic. Însă acesta m-a ajuns şi mi-a pus piedică. Am căzut. Cu toate acestea, gardianul m-a lăsat în pace şi eu, ridicîndu-mă, am făcut iar semne de rămas bun către Nelu. Apoi am plecat la baracă.
La schimbarea banilor, salariile învăţătorilor s-au făcut de 400 de lei. Din aceşti 400 de lei, Viruca mi-a trimis cu poşta 25 de lei, astfel că am fost primul care avea bani din toată baraca. La Poarta Albă era o cooperativă de la care puteam cumpăra, din cînd în cînd, paste făinoase, ţigări şi zahăr. Mi-am cumpărat zahăr cubic din toţi banii. Atunci cînd a venit Nelu să mă vadă, a fost cea mai mare zi de vorbitor. Vecinul meu de pat, cînd
m-am întors eu, îşi luase mîncarea de prînz şi m-a rugat să i-o păzesc, căci el mergea să-şi mai vadă fratele de după sîrma ghimpată. Îndată după plecarea lui, am auzit o împuşcătură puternică, aproape de baraca noastră. Am ieşit să vedem ce s-a întîmplat. La cîţiva paşi de gardul de sîrmă, bietul meu vecin se zbătea în ghearele morţii. Fusese împuşcat de soldatul de gardă fiindcă se apropiase prea mult de sîrma ghimpată. Pentru bravura lui, soldatul a primit 30 de zile de concediu. Mîncarea vecinului rămăsese pe masă, dar el nu s-a mai întors. A fost dus la morgă. Dumnezeu să-l ierte.
În seara aceleiaşi zile, un profesor a evadat, după ce ziua fusese şi el la vorbitor. Lucram de noapte şi, cu toate că locul de muncă era bine luminat, a reuşit să se furişeze printre doi soldaţi, care nu l-au observat, şi dus a fost. Terminaserăm de descărcat un vagon, şi şeful escortei a ordonat adunarea, după care ne-a numărat. Văzînd că lipsea un puşcăriaş, s-a speriat şi a dat ordin să ne trîntim la pămînt. Solul era îngheţat, dar ne-a ţinut aşa mai bine de o jumătate de ceas, pînă au sosit toţi caraliii mici şi mari la noi. Cerul era brăzdat de trasoare luminoase. Comandantul a şi început ancheta. Voia să afle cine l-a favorizat pe evadat. În primul rînd s-a ocupat de cei care au lucrat la acelaşi vagon cu fugarul. Nimeni n-a spus nimic. Apoi au urmat la rînd, în mod special, cei de la vagoanele vecine şi, pe urmă, întreaga brigadă. Nu s-a aflat nimic. S-a supărat tare comandantul şi ne-a pedepsit. Caraliii s-au răspîndit în toate direcţiile să prindă fugarul, dar cîţiva au rămas cu noi. Dimineaţa, după ce am ajuns la baracă, am fost dezbrăcaţi şi, după ce ne-au aşezat în spaţiile dintre paturi,
ne-au făcut o percheziţie minuţioasă. Mie mi-au confiscat banii şi o fotografie. În loc să ne lase să dormim, am fost duşi la corvoadă, la bucătărie, pînă la masa de prînz. De deţinutul evadat n-am mai auzit nimic, nu ştiu dacă a fost prins sau dacă a avut noroc să scape de urmărire.

(va urma)
ION ŞTIRBU

COMENTARII DE LA CITITORI