Amintiri din vremea dictaturii (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

1. Popovăţ
Tanti Lenuţa, sora mai mică a lui tata-mare, era măritată cu Anton Popovăţ, un ditamai activistul de partid. Cînd venea pe la noi, prin Chitila, şi vorbea despre soţul ei, tanti Lenuţa nu-i spunea decît ,,tovarăşul Popovăţ”, cu un respect infinit, dar şi cu teamă, căci, odată, îi apăruse numele în ,,Scînteia”, în coada unei liste în care strălucea tovarăşa Ana. Soţii Popovăţ aveau o fată, pe Macrina, elevă de liceu, înaltă, suplă şi cu un păr castaniu lăsat liber, bucle-bucle, pe umeri şi pe spate. Conştientă de valoarea ei, vorbea în vîrful buzelor, dădea ochii peste cap şi gesticula elocvent. O mînca din ochi ta-su, de dragă ce-i era!
Dar, într-o zi, Macrina a cam exagerat cu simpatia pentru un coleg şi, în mod firesc, a rămas borţoasă. Scandal, lacrimi, ,,Promit că nu mai fac…” etc. Fire practică, izvorîtă din experienţa căpătată, în tinereţe, cînd ducea munca de lămurire de la om la om, tovarăşul Popovăţ s-a prezentat la părinţii băiatului, să rezolve chestiunea. Şi nu exista decît o singură soluţie: nunta. Numai că părinţii lui Săndel, bărbieri la Coperativa ,,Igiena”, din Piaţa Iancului, erau cam strîmtoraţi, aşa că matrimoniul iminent nu le-a produs nici o emoţie. Plus că focul nu era pe bordeiul lor. Ce-i drept, bărbierul ar fi putut pune ceva deoparte, căci mai făcea bacşişuri şi mai punea apă în spirt şi în colónie. Ca să nu mai vorbim că, uneori, îşi lua de lucru acasă, în sensul că era chemat să ferchezuiască vreun muribund sau chiar vreun decedat peste noapte. Dar, ce să-i faci, că avea darul suptului şi îl frigea mărunţişul în buzunar… În atare situaţie (fata ajunsese în luna a treia şi nu mai era timp de gîndire), tovarăşul Popovăţ a recurs la unica soluţie posibilă: a făcut singur nunta, riscînd banii partidului, vreo 5.000 de lei, abia strînşi, în nădejdea că îi va pune la loc din darul de nuntă. Buun! Era pe la sfîrşitul lui decembrie, cu zăpadă multă (semn de belşug, pe la sate, şi de copii sănătoşi), şi nunta s-a pus în casa socrilor mici din Bariera Vergului, odată cu Revelionul. Poate de aceea mesenii, încălziţi de vin, cam amestecau urările de ,,Casă de piatră!” cu acelea de ,,La Mulţi Ani!”. Tot atunci, nenea Gică şi-a relevat înclinaţiile histrionice travestindu-se într-o cucoană sulemenită violent şi cu nişte ţîţe făcute din două mingioare, că s-a stricat lumea de rîs. Unora chiar le-a ieşit sifonul pe nas… Dar, la ziuă, s-a produs catastrofa: cînd s-au numărat banii, s-a văzut că nu se strînseseră decît vreo 3.000 de lei şi ceva… Lacrimi, blesteme şi nopţi nedormite… Ce-i drept, pînă la urmă, tovarăşul Popovăţ s-a împrumutat şi a pus banii la loc, dar tot s-a aflat, sus, la partid, şi să te ţii delapidare, deturnare de fonduri, ai înşelat încrederea tovarăşilor, misticism… Caz grav! Pe la începutul lui martie, neamurile noastre din Chitila s-au dus cu flori în Bariera Vergului… Era ziua tovarăşului. Dar distracţia a fost o fîsîială, căci ancheta se cam prelungea. Prin urmare, nici nenea Gică n-a mai avut succesul de altădată. Cînd să plece, tata a luat, din greşeală, paltonul aniversatului şi, ajuns acasă, a dat peste un memoriu în care acesta îşi punea cenuşă în cap pentru rătăcirea de la nuntă şi cerea clemenţă. ,,Partidul mi-e şi mamă, partidul mi-e şi tată!…”. Aceste vorbe se repetau, ca un leitmotiv, în compunerea cu pricina, sau, cum circula o expresie la modă în epocă, traversau, ca un fir roşu, cele 5-6 pagini scrise mărunt.
Atunci s-a prăbuşit un idol în familiile noastre din Chitila şi s-a spulberat un mit. Tovul Popovăţ, care pe la toate petrecerile noastre şedea în capul mesei grav şi cu un deget la tîmplă (precum Lenin într-o poză, pe vremea exilului său din Elveţia), nu era decît un conţopist oarecare şi un pîrlit care ciordise din cotizaţiile oamenilor muncii, să-i facă nuntă fie-sii. De aceea, cînd, un an mai tîrziu, avea să moară de inimă rea, fiindcă fusese dat afară din partid, partea bărbătească a clanului chitilean (trei cumnaţi şi un socru) s-a scuzat că nu poate participa la funeralii, din cauza sarcinilor de serviciu extrem de importante. Aşa credeau ei că i-o plătesc defunctului, care, ani la rînd, îi umilise (,,Ce mai învîrţi, bă, acesta?…Gică parcă te cheamă…”), în timp ce ei nici nu îndrăzneau să-l privească-n ochi şi nu-l scoteau din ,,dumneata, tovarăşe…”. Dar au revenit la sentimente mai bune şi le-au trimis la parastas pe cele trei neveste-surori, însoţite de mama lor, coana Anicuţa, cu lumînări în mînă şi arborînd un doliu de circumstanţă.

(va urma)
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI