Amintiri din vremea dictaturii (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

2. Patimile lui nenea Gică
Eram copil şi locuiam cu părinţii în casele lui tata-mare de pe Şoseaua Chitilei. Bătrînul avea trei fete măritate, şi fiecare ocupa, cu bărbatul şi copiii ei, cîte două camere. Toate vecinele ştiau ce păţise nenea Gică. Doar văzuseră cum, într-un amurg, venise o motociletă neagră şi-l luase, dar, numai de-ale dracului, mă trăgeau de limbă, să mai afle cîte ceva. Bietul nenea Gică şedea în ataş, alb ca varul, şi încerca să se liniştească trăgînd dintr-o ţigară, deşi era nefumător.
– Ce-a păţit, mă, nen’tu Gică?, mă scormonea, de pildă, Şmîţoaica, o ţigancă spurcată la gură, care şedea toată ziua pe scăunelul ei, la poartă, şi vindea seminţe. Cînd trecea vreo fetişcană pe stradă, se lega de ea dacă-i venise chestia sau dacă îi dăduseră ţîţele. Şi aia, plină de importanţă, îi răspundea în doi peri că, de fapt, ce-o interesează. Dar mai trecea o dată, cu altă fetişcană, chicotind amîndouă şi trăgînd cu ochii la ţigancă. La fel de veninoasă era şi baba Danda, care avea şi ea un băiat la Văcăreşti şi, normal, se bucura de răul altuia…
– A fulat bumbac, răspundeam eu, tîmpiţel şi limbut, cu inconştienţa vîrstei de atunci, dar şi mîndru că mă băga lumea în seamă ca pe un om mare.
Pentru cine vrea să afle adevărul, nenea Gică, ginerele mai mic al lui tata-mare, era şofer la ,,Filatura Dacia”, din Bucureştii-Noi. Acolo se găsise cu un consătean de la Putineiu, angajat ca paznic, şi, mai mult din priviri, s-au înţeles cum să fure bumbac, dacă tot zăcea sub nasul lor. Dar, cei doi hoţi de ocazie nu ştiau, săracii, că stiva aceea de bumbac, dosită într-un subsol, era a directorului, care nu admitea ca nişte dobitoci să se bage peste felia lui… Treaba mergea şnur, şi cuscra Fănuţa începuse să prindă şi ea gustul afacerilor profitabile.
– Să mai aduci bumbac, Gicuţă maică, îşi tot îndemna ea feciorul, să-i dăm şi soru-mii, să ţeasă şi ea, săraca…
Şi Gicuţă a mai adus. Pînă l-au prins şi i-au dat 3 ani. La Canal. Dar tanti Lucica, nevasta lui, le făcea în ciudă vecinelor cîrcotaşe, punîndu-mă să strig, în gura mare, prin faţa porţii, un slogan pe care, nu mai ştiu, îl ticluise chiar ea, sau poate că fusese lansat de propaganda vremii: ,,Cît o fi Canalu-n floale,/ Nici în pună nu mă doale,/ C-acolo-i mîncale bună,/ Nu mă doale nici în pună…”. Pe urmă, nenea Gică a fost transferat la Văcăreşti. Dar, pînă atunci, într-o duminică, l-a vizitat tanti Lucica. După ce au mîncat din ce adusese ea, s-au tras mai în colo, sub un gard… Aşa a fost concepută Ştefania, fata lor mai mare, deşi, mai tîrziu, cînd se îmbăta, nenea Gică făcea pe nebunul: nu, că Ştefania nu e fata lui, fiindcă cine ştie cu cine se întinsese tanti Lucica în absenţa lui.
Anii au trecut, şi era de aşteptat ca timpul să aducă amnezia şi amnistia, cum se mai spune. Dar, n-a fost aşa. Părinţii mei îşi făcuseră casă în Dămăroaia. La fel şi tantin Anişoara, sora mai mare a mamei. Aşa că în Chitila rămăseseră doar nenea Gică, tanti Lucica şi fetele lor. De aceea, crescînd şi fiind tot mai ocupat cu şcoala, îl vedeam destul de rar pe nenea Gică… Prin 1982, am auzit că e grav bolnav şi m-am dus să-l văd. Nu mai era omul vesel de odinioară, care, cum mă prindea, mă înghesuia cu întrebări de logică elementară, cum ar fi, de exemplu, ce e mai greu: un kil de fulgi, sau un kil de fier? Sau mă punea să conjug verbul ,,a se oua”. Dar cel mai rău mă necăjea cu o carte plină cu cifre romane, şi eu nu ştiam să le citesc… Slăbise rău nenea Gică, şi ochii i se duseseră în fundul capului. Pe un scaun, lîngă pat, avea o cană cu ceai de rostopască şi spera că amăreala o să-i aducă leacul. Am vorbit de una, de alta… Cînd să plec, mi-a cerut să trec pe la băcănia deschisă, recent, în cartier, şi m-am mirat: „De ce?“.
– D-aia!… Fiindcă acolo este responsabil miliţianul care m-a bătut, atunci, la anchetă, m-a lămurit el şi, încet-încet, părea că prinde culoare în obraji.
– Am auzit că, pînă la urmă, l-au prins şi pe el, cică lua bani de la anchetaţi, să dea în ei mai cu milă… L-au frăgezit bine-bine şi l-au băgat la zdup… Şi acum, uite-l, tot în picioare… Cine mama-mă-sii l-a mai adus aici, în ochii mei, să mă umple de venin? Că, atunci, la anchetă, numai pe noi ne-a rupt cu pulanul, să luăm asupra noastră şi ce furase directorul…
L-am văzut şi eu pe responsabil. Cu părul lins şi o cravată verde, cu floricele, se releva ca un bărbat încă în vînă. Era îmbrăcat într-un halat alb şi se tot agita printre vînzătoarele sale, care îi executau ordinele. Cu ochelarii pe nas, răsfoia o condică, şi sticlele cu oţet se aşezau ascultătoare pe rafturi, deasupra pungilor cu orez şi zahăr. Fostul miliţian contrazicea teoria cum că toţi plătim pentru păcatele noastre… Nenea Gică avea să moară curînd. Dar, în 1990, cînd s-au dat legile astea noi, cele două fete ale sale au pretins de la societate reparaţiuni morale, pe motiv că tatăl lor fusese… deţinut politic. Cine le învăţase să procedeze astfel? Chiar bătăuşul de odinioară. Se băgase în politică şi ajunsese şmecher peste ăia care se ocupau cu acordarea de reparaţiuni şi compensaţii imanente, ignorate de vechiul regim. Numai norocul orb făcuse ca unul dintre fiii miliţianului să se mumulească cu Ştefania şi, astfel, cele două familii, în loc să-şi poarte o aversiune devorantă, aşa cum este formula clasică, au ajuns să-şi dea mîna tovărăşeşte. Plus perspectiva unei uniuni matrimoniale benefice, din toate punctele de vedere. Pe urmă, auzind lumea de o asemenea pleaşcă, au început să curgă cererile pentru alte despăgubiri şi, ca să li se închidă gura la toţi, a trebuit să se introducă în lege o taxă obligatorie de timbru uriaşă, decizie care a tăiat multora pofta de îmbogăţire fără muncă.

Sfîrşit
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI