Amintiri

in Tabletă de scriitor

Nu mă bucur de răul nimănui. Nu e felul meu să bat din palme cînd vreun semen al meu se află la necaz. Niciodată nu am fost altcumva decît aşa cum am învăţat de la părinţi. De la ei ştiu că nu e bine să rîvneşti la bucatele vecinului sau ale altcuiva… Şi ţin minte că ogorul nostru de grîu se învecina cu acela al unui ţăran din alt sat, care venea o dată sau de două ori pe an, primăvara, la arat sau la prăşit şi, toamna, la cules. Învăţasem de la mama că nu e bine să te lăcomeşti la bunuri care nu-ţi aparţin. Chiar dacă ele îţi aduc îndestulare pentru un moment, mai devreme sau mai tîrziu vei da socoteală, dacă nu în faţa legilor de aici, de pe pămînt, în faţa celor divine, de care nu ai cum scăpa.
Aşa erau oamenii în mijlocul cărora am văzut lumina zilei şi între care am crescut. Fiecare în felul lui era milostiv, bun şi blînd, culegînd cu braţele doar roadele muncii sale. Oamenii din vremea aceea nu se fereau unii de alţii, ca acum, cînd îşi păzesc porţile cu nouă rînduri de lacăte şi zeci de camere de luat vederi. Ei obişnuiau să pună de-a curmezişul uşii coada de mătură sau cobiliţa pe care o foloseau la căratul găleţilor cu apă, semn că nu e nimeni acasă. Şi nu am auzit să se fi plîns careva că i s-a furat din gospodărie sau că i s-a cotrobăit prin locuinţă ori prin cuibare, după ouă. Altă lume, o lume de poveste… Aşa au fost crescuţi sătenii de la o generaţie la alta, numai că obiceiul acesta avea să dispară cu timpul. Şi lumea din satul meu avea să se schimbe, odată cu apariţia oamenilor din alte părţi, veniţi să muncească în balastieră, la plantarea puietului în pădure sau la alte activităţi.
Ţin minte cum, într-o primăvară, pe cînd nici nu se luase bine mustul zăpezii, în grădinile oamenilor şi-au făcut apariţia echipe mixte de muncitori, îmbrăcaţi în salopete, purtînd nişte pompe de stropit. Se opreau la fiecare copac şi-l spălau cu soluţie de piatră vînătă, de la rădăcină pînă în vîrful celei mai înalte crenguţe, cam aşa cum făceau mamele cu pruncii lor, de nu le lăsau nici o părticică de pe corp nesăpunită. Nu era pom care să nu fi fost stropit cu acea soluţie. Pe atunci nu prea înţelegeam de ce se stropeau pomii, care nici măcar nu aveau flori, ci doar nişte muguraşi, ca nişte ochişori de gărgăriţă. Mai apoi m-am dumirit că pomii se stropeau împotriva omizilor, a insectelor dăunătoare. De îndată ce înfrunzeau crengile, copacii se îmbrăcau într-un strai de un verde strălucitor, iar printre frunzele lor mari, fructele artîrnau, pînă toamna tîrziu, ca nişte globuri de aur,
de-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Şi-am mai văzut, în anii copilăriei mele, cum nunţile începeau de sîmbătă seara şi se terminau miercurea pe la amiază, cu veselia rachiului miresii, atunci cînd femeile în costume populare jucau de credeai că li se rupe pămîntul sub tălpi, în cîntecul ţambalului, însoţit de vocea răguşită a lăutarului, care încerca să-i ţină isonul.
Amintiri… Amintiri de care m-am bucurat din plin, pentru că sătenii nu erau ca aceia de acum, cu nasul pe sus. Ştiau să iubească, să petreacă, dar să şi muncească, să meargă la biserică să se roage şi nu să-şi etaleze aurul de la gît… Pentru că ţăranul de altădată chiar credea în bunătatea lui Dumnezeu… De aceea, el nu lăcomea la bunurile altora, chiar dacă ducea lipsă de multe din cele necesare vieţii. Apoi, nici nu se plîngea că-l atacă lupii, urşii ori şerpii, precum vedem că se întîmplă în zilele noastre.
Nu ne vom bucura de răul nimănui, pentru că la mama în casă am învăţat că nu e frumos să rîzi de cel de lîngă tine, mai ales dacă acesta se află la necaz. Pentru că fiecare om este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să trăiască aşa cum găseşte el de cuviinţă. Eu nu am dreptul să judec pe nimeni şi chiar nu mă interesează deloc cînd aud, prin ,,tîrgul” de la televizor, cum încă un primar sau un demnitar a fost prins cu mîţa-n sac. E treaba lor, dar spun – şi nu sînt lucruri noi – că atunci cînd omul şi-o face cu mîna lui, trebuie să dea socoteală societăţii, oamenilor şi, mai tîrziu, lui Dumnezeu. Căci, vorba ceea, aici scapi, nu scapi, dar dincolo, în ceruri, nu va rămîne nimic neplătit de pe lumea asta. Oricum, eu nu mă voi mai întîlni cu lumea satului meu de odinioară, cînd sunetul clopotului însemna cu adevărat cinstirea Maicii Domnului şi a fiinţei noastre strămoşeşti, întru credinţă şi iubire de OM, dar tare m-aş bucura să aflu că ţăranii sînt milostivi unii cu alţii şi la fel de cinstiţi precum cei din vremea copilăriei mele.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI