Amintirile unor figuri legendare ale teatrului românesc despre debutul lor pe scenã

in Lecturi la lumina ceaiului

,,Seara de pominã a actorului“ (1)

 

Titlul acesta nu-mi aparţine. El a fost dat rubricii din ziarul ,,Mişcarea” de excepţionalul profesionist Dem. Theodorescu, care era redactor-şef şi cãruia îi revine şi ideea de a chestiona actorii şi actriţele de pe vremuri cu privire la debutul şi la sentimentele trãite în ,,seara de pominã”, cînd s-a ridicat pentru înîia datã cortina peste înfrigurãrile şi epuizantele aşteptãri ale începuturilor. Aşadar, amintiri cînd ei deveniserã cap de afiş. Şi au apãrut toate, rînd pe rînd, în 1931. Multe, foarte multe din rãspunsuri le-am consemnat eu, cunoscîndu-i aproape pe toţi, iar cu unii din ei legînd, peste timp, strînse amiciţii, cu toatã diferenţa de vîrstã. Uitasem complet de aceste mãrturii. De altfel, este imposibil ca un gazetar, care-şi desfãşoarã zilnic activitatea, sã poatã reţine tot travaliul sãu şi toate risipirile lui, de la comentariul de politicã internã şi externã la pamfletul flagelator şi la articolul de problematicã social, de la opiniile asupra unei cãrţi, la cronica sportivã, ca sã nu mai vorbesc de atîtea lucruri mai mãrunte, pe care le implicã bucãtãria unui ziar şi de la care nu te poţi deroba, dacã-ţi iubeşti, cu adevãrat, meseria.

Am dat peste materialele acestea recent, foiletînd, pentru alte nevoi, prãfuita colecţie a ziarului ,,Mişcarea”, din epocã, şi m-am gîndit cã ele sînt, în fond, o istorie pierdutã a acelora care au slujit cu talentul, abnegaţia şi sîrguinţa lor scena româneascã, şi cã e bine sã le cunoascã şi lectorul de azi. Fireşte, n-am selecţionat din mãrturisirile lor decît pe acelea care mi s-au pãrut mai ilustrative, venind, în genere, de la mari şi consacraţi interpreţi.

CONST. NOTTARA: „Prin 1875, în vîrstã de 15 ani, jucam, în mod sporadic, rolişoare mici, de… bãtrîni, în fosta Salã Bossel (pe locul unde este astãzi Palatul Imobiliarei). Am intrat la Conservator în 1876, iar dupã terminarea studiilor am fost angajat de Societatea dramaticã, înfiinţatã, atunci, la Teatrul Naţional. Acolo am debutat în Don Sanquez, din «Don Juan de Marana». Pe timpul acela, teatrul era cu totul altfel decît astãzi. Nici scenã cu rost, nici decoruri, nici abundenţã financiarã. Artiştii stagiari primeau «imensa» sumã de 60 de lei lunar, din care li se mai cerea, la reprezentaţii de galã, sã se îmbrace în frac, ghete de lac, mãnuşi şi joben! De unde sã-şi procure bãieţii acest echipament? Atunci începea goana dupã costume de ocazie şi, seara, aveau ţinuta impusã. Numai cã nimeni nu trebuia sã se ocupe de varietatea elementelor constitutive ale acestor costume!“.

ION BREZEANU: „De debutul meu nu-mi aduc aminte nimic. Dar ştiu cã mi se tociserã şi mîinile, şi scrisoarea, şi tava, de cîte ori am intrat în scenã fãrã sã scot mãcar o vorbã. În orice caz, cînd mi s-a dat un rol «viu», n-am pãţit mare lucru, şi nici la limbã nu m-am încurcat ca atîţia alţii. Altceva n-aş şti sã spun“.

PAG 12 TONY BULANDRA

TONY BULANDRA: „Dupã

3 ani de muncã fãrã preget, în care am avut de învins şi un defect – pelticia – am terminat Conservatorul. Angajat la Naţional, voiam sã debutez în Oreste, din «Andromaca», sau în Robert, din «Onoarea». Mi s-a fixat însã, pe nepregãtite, ca debut, rolul lui Phadel, din «Pygmalion», al lui Dabija. Emoţii n-am avut, deoarece cunoşteam rolul încã din Conservator. Şi apoi, am avut întotdeauna curaj. A urmat epoca teribilã, cînd nu mi se dãdea nici un rol, epoca de stagnare, care a durat 3 ani. Adevãratul meu debut, însã, dateazã de pe vremea cînd eram în anul al II-lea la Conservator. Atunci l-am jucat pe Thireu, din «Antoniu şi Cleopatra», şi criticul de pe vremuri, rãposatul Ionescu-Gion, m-a felicitat pentru eleganţa cu care am jucat“.

V. MAXIMILIAN: „De prin 1903, am jucat în provincie, la operetã. În 1905, Davila mã cheamã telegrafic la Bucureşti şi, astfel, am intrat la Naţional. Debutul meu adevãrat a fost, deci, personajul lui Lãcustã-Vodã, din «Sînziana şi Pepelea», la 13 februarie 1905. Emoţiile din seara debutului? Îl jucam pe Lãcustã-Vodã. Era într-o zi de 13… şi aveam costum verde… Şi totuşi, am jucat şi am avut succes. Ba mi s-a fãcut atunci şi o epigramã: El joacã pe Lãcustã-Vodã/ Ca rãposatul Iulian;/ E sigur dar ca şi reţeta/ Sã fie maxim-ilian…“.

PAG 12 MARIA FILOTTI

MARIA FILOTTI: „Aş putea spune cã n-am avut debut. Într-adevãr, nu mi s-a dat o piesã aleasã de mine, un rol potrivit temperamentului meu. Am primit din oficiu douã roluri. În aceeaşi zi, am interpretat la matineu pe Neere, din Fîntîna Blanduziei, iar seara pe Vidra, din piesa lui Haşdeu. Am jucat ca într-un vis… Abia tîrziu mi-am dat seama prin ce trecusem şi ce rãspundere îmi asumasem. Tracul l-am simtit dupã aceea, într-un rolişor din «Suprema Forţã». Trebuia sã fiu elegantã şi cochetã. Ce era sã fac? Nu mã vedeam deloc elegantã, iar cochetã, şi mai puţin. În seara spectacolului, mi-am dat toatã silinţa sã-mi port bine toaletele, şi se vede cã am reuşit, cãci imediat dupã aceasta mi-a venit un alt rol de cochetã, apoi altul şi altul… Şi, de atunci, n-am mai scãpat de ele“.

G. STORIN : „Intrasem de curînd în armatã şi trebuia sã debutez în «Stingerea», în care mi se distribuise un rol militar. Cînd am intrat pe scenã, m-am simţit cuprins de un vîrtej. Mîinile, capul şi picioarele îmi tremurau, dinţii îmi clãnţãneau. Zadarnic mã cãzneam sã mã sprijin mai tare pe un picior: aveam senzaţia cã o sã cad. Uneori îmi pãrea chiar cã sînt suspendat în aer. M-am recules afarã din scenã. Atunci am încercat zadarnic sã îmi reamintesc cum am spus rolul şi cum am ajuns între culise”.

I. MANOLESCU : „Am debutat în provincie, nici nu-mi amintesc bine în ce piesã, într-o trupã de turneu, alcãtuitã de Petre Sturdza. În Bucureşti am jucat, pentru prima oarã, la Lyric, într-o trupã a lui Liciu, în piesa «Nely Rosier». La debutul acesta am avut un accident nostim. În scena cea mai de efect, buff!, cad jos de pe scaunul care, fiind cam şubred, cedase sub greutatea, nu prea mare, a corpului meu. Eu mã cam speriasem. Dar publicul începu sã rîdã şi sã aplaude, fãrã sã-i treacã prin gînd cã aceastã cãdere nu era prevãzutã în text. Înainte de reprezentaţie am avut obişnuita febrã, iar cu cîteva minute înainte de a intra în scenã am avut emoţia şi tremurul nervos în tot corpul, pe care le simt, şi-acum, la orice premierã. Totuşi, emoţia a fost uşor stãpînitã de preocuparea interpretãrii”.

N. SOREANU: „Trecutul meu e negru şi furtunos, dar mai ales începutul, de care nici nu vreau sã-mi amintesc. Timp de 6 ani de zile, nu am jucat decît «lachei», «soldaţi» şi «oameni din popor», roluri în care aveam de spus douã-trei vorbe, şi atît. Interesant e cã la adevãratul meu debut, n-am scos nici o vorbã, fiindcã personajul pe care-1 jucam era mut. Cît de amãrît trebuie sã fi fost eu, în sufletul meu, de acest rol, pentru ca, a doua zi, cronicarul nu ştiu cãrei gazete sã scrie cã am jucat rolul unui mut, dar foarte elocvent. Starea aceasta de lucruri a durat pînã la montarea piesei «Institutorii», în care mi s-a distribuit cu multã greutate rolul inspectorului şcolar Prell. Am jucat cu atîta succes, încît m-am afirmat. Cu toate acestea, am pãstrat şi rolurile mici, astfel cã, într-o searã, jucam în «Institutorii», iar în a doua searã, pe servitorul din «Ziua scadenţei».

ION MANU: „Sub direcţia lui Diamandy, eram statist. Noi, toţi bãieţii tineri, fãceam figuraţie şi nu jucam nici un rol. Dar aveam leafã: 30 de lei pe lunã. Într-o zi, pentru a sili direcţia sã se ocupe şi de soarta noastrã, la instigaţiile mele, am intrat în grevã. Rezultatul a fost cã ne-a dat afarã, dar dl. Davila m-a adus la scurt timp înapoi şi mi-a dat un rolişor în «Amorul vegheazã». Jucam personajul unui servitor. N-aveam de spus decît: «Pot sã fac odaia, doamnã?» şi intram în actul II, cu un pãmãtuf de şters praful. Deşi ştiam cã replica mea e în actul II, mã îmbrãcam de la începutul spectacolului şi stãteam între culise de la actul I, trãgînd cu urechea la cele ce se petrec pe scenã, fiindcã mã gîndeam: cine ştie, poate sã-mi vinã rîndul şi în actul I“.

ION IANCOVESCU : „Nouã, actorilor, ni se atribuie totdeauna numai lucruri pe care le facem de dragul artei. Lumina în care apare zîmbetul nostru silit pare venitã din adîncul sufletului, şi veselia noastrã se crede prelungitã şi dincolo de scenã. Vezi, astãzi, cînd mã gîndesc la aceastã avalanşã de falsitãţi, astãzi, cînd ştiu cã rolul prim, rolul de debut, despre care îmi ceri sã-ţi vorbesc, e aşa de neînsemnat, nu pot decît sã-ţi spun cã pentru mine seara aceea n-a fost prea impresionantã. Emoţii n-am avut. Mã obişnuisem încã de mult cu greutãţile de tot felul, şi pentru viaţã arborasem rîsul, pe care-l fluturam cu îndrãznealã, ajutat de lavaliera boemã, care credeam cã-mi dã importanţã. Primul meu rol a fost un beţiv din «Nepoftitul». Aveam de spus numai cîteva cuvinte, pentru care depusesem o muncã extraordinarã. În seara aceea, credeam cã întregul public venise special pentru mine. Mai tîrziu, am observat cã mã înşelasem. Toatã noaptea aceea m-au torturat nişte pãcãtoase de flori pe care le primise Brezeanu şi din care nu voise sã-mi dea şi mie mãcar o petalã. Am scrîşnit supãrat din dinţi şi, de atunci, ori de cîte ori vãd flori într-o cabinã, ştiu cã ele sînt trimise de altcineva şi nu de «admiratorul anonim», care, de cele mai multe ori, adoarme în stal”.

MARIOARA VOICULESCU: „Seara debutului? Era ziua de 13 ianuarie 1904. Se juca piesa «Casta Diva» a lui Lecca, scrisã de autor în 13 zile şi terminatã tot într-o zi de 13. Mişcãrile mele, înainte de spectacol, deveniserã inconştiente din cauza extremei emoţii ce mã înãbuşea. Sleitã de forţe, nu mã gîndeam decît la primul cuvînt pe care îl aveam de spus. Deodatã, am auzit glasul speriat al regizorului: – Domnişoarã Voiculescu, e rîndul dvs.! M-am trezit pe scenã, avînd ciudata impresie cã mi se scurge tot sîngele din vine şi am spus mecanic toatã fraza, cu un glas pe care nu mi-1 cunoşteam. Dupã actul III, galeria – entuziastã şi tînãrã ca şi mine – m-a chemat la rampã. Numãrul 13 îmi purtase noroc”.

PETRE STURDZA: „Am debutat la 25 februarie 1890, în rolul Nickel, din «Ovreiul polonez», un bãiat de prãvãlie, care intra cu un sac de fãinã în spinare, cu luleaua în gurã şi cu un bãţ în mînã. În seara de spectacol, cînd m-am vãzut încãrcat cu atîtea accesorii, îmi fãceam socoteala cum trebuie sã procedez. Cînd am dat însã cu ochii de lumina rampei, frumoasele mele planuri s-au risipit în vînt. Dar simţeam nevoia cã trebuie sã fac, sau sã vorbesc ceva: am cãzut pe un scaun şi, din fraza pe care o aveam de rostit în rol, în loc de: «Iatã, doamnã Heinerich, sacul de fãinã bine mãcinatã», am zis: «Iatã, Heinerich, sacul mãcinat». Prietenii mei, care se aflau în salã, mi-au spus dupã spectacol cã înţeleseserã ce voiam sã spun“.

MARIA CIUCURESCU BULFINSCHI: „Prima grijã a bãrbatului meu (Cinsky, din trupa lui Burienescu) a fost sã mã facã şi pe mine artistã. Nu vãzusem teatru în viaţa mea, aşa cã trupa Burienescu era pentru mine o revelaţie. Mai cu voie, mai fãrã voie, mai mult fãrã, decît cu, mã pomenii astfel, într-o zi, cu un rol în «Baba Hîrca». Vã puteţi închipui ce s-a petrecut cu mine în seara debutului. Cînd sã intru în scenã, s-a încins o adevãratã luptã între mine, Burienescu şi Cinsky, pînã mi-au dat un brînci şi m-am pomenit, astfel, pe scenã”.

MARIA GIURGEA: „De la primii paşi pe scena Teatrului Naţional am suportat o nedreptate: nu mi s-a acordat debut, deşi nu se pãstrase aceeaşi mãsurã pentru o colegã de Conservator. Mi s-a dat în schimb un rol de cîteva cuvinte: Copilul, din «Rãzvan şi Vidra». Deşi rolul în sine nu avea nici o importanţã, de reprezentaţia aceasta se leagã pentru mine o amintire, care nu se va şterge niciodatã. Dupã lãsarea cortinei, cînd stãteam mititicã într-un colţ şi tremuram încã de emoţie, a venit la mine Aristide Demetriad şi mi-a spus: «Mãrturisesc cã n-aveam intenţia sã te ascult, dacã un domn din salã nu m-ar fi fãcut atent. Pe urmã, însã, glasul tãu delicat m-a înduioşat, şi te-am ascultat cu atenţie pînã la sfîrşit»”.

PAG 13 AURA BUZESCU

AURA BUZESCU: „Eram încã în Conservator, cînd doamna Bulandra – în a cãrei clasã studiam – m-a luat sã joc un rolişor în «Soţul ideal», pe care-l reprezenta Compania Bulandra-Voiculescu, la Teatrul Modern. Apãream într-o rochiţã, pe care mi-o cususem singurã, şi trebuia sã cobor pe o scarã. Scara aceea a fost un adevãrat chin. Îmi tremurau picioarele de emoţie şi mi se pãrea cã nu o sã ajung niciodatã pînã jos… Pe urmã, am mai jucat un rolişor în «Frumoasa Aventurã»”.

ION SÂRBU: „Eram în anul al II-lea de Conservator. Formasem atunci o trupã de teatru. Luasem Teatrul Comedia şi am jucat «Nãpasta», cu rolul lui Ion, interpretat de mine. Precum vezi, am debutat sub propria mea direcţie… În seara premierei am fost destul de liniştit. Era seara pe care o aşteptam cu oarecare nerãbdare, dar nu şi cu emoţii. Eu nu ştiu ce este emoţia în teatru… Cînd intru pe scenã, s-a isprãvit: mã confund cu rolul. Şi cum totdeauna ştiu foarte bine rolurile, treaba merge totdeauna strunã. Raporturile mele cu sufleurul sînt din cele mai amicale. Nu cã am nevoie de el. Dar eu nu spun nici o vorbã, pînã ce nu spune el mai întîi… Tace el, tac şi eu… Îl apucã pe el damblaua în cuşcã, atunci încep sã improvizez… Din seara premierei mi-amintesc de o parte din publicul meu. Şi anume de douã persoane: de Nea Iancu Mihãilescu, din Câmpineanu – unde luam masa -, care pentru a veni la teatru, mi-a dat pe loc o cartelã cu 30 de feluri de mîncare, ce costa 9,50 lei. Şi mi-amintesc de dl. Scarlat Arion, tatãl copiilor cãrora le dãdeam eu lecţii. Un om de culturã aleasã, care mi-a prevãzut o frumoasã carierã în teatru – lucru care nu s-a prea adeverit, cãci, din 1914 pînã la începutul rãzboiului, m-au dat de vreo 4 ori afarã de la Naţional, ca lipsit de talent… Dar nu m-am lãsat: de cum mã dãdeau afarã, fãceam ce fãceam şi iar veneam înapoi. Astãzi, vãd cã dl. Arion avea dreptate, nu membrii din comitetul de atunci al Teatrului… De altfel, pe Ion cred cã astãzi nu-l joc mai bine de cum l-am jucat atunci. Acum, însã, conteazã şi prestigiul artistic. Cã, vezi dumneata, aşa e treaba…”.

AGEPSINA MACRI-EFTIMIU: „În timpul celor 5 ani petrecuţi la Paris, ca studentã la Sorbona, m-am adîncit în studiul literaturii franceze, de care eram cu atit mai avidã, cu cît o aprofundam mai mult. În paralel cu studiile şi cu lectura mea pasionatã, urmam fervent Conservatorul de canto, pe care, din nefericire, preferinţele de mai tîrziu m-au obligat sã-l neglijez cu totul. Vieţuiam într-o atmosferã de muzicã plãcutã, şi alternanţa ei regulatã cu literatura mi-a înfiripat, încetul cu încetul, un ideal pe care îl întrezãream, însã foarte şters: acela de-a face teatru. Întoarsã în ţarã, mi-am tradus fulgerãtor intenţia în fapt, fãrã a mai ţine seama de protestele familiei, şi debutul mi-a fost favorabil. Am jucat prima datã în «Corbii», piesa lui Becque. Regretatul Pompiliu Eliade mi-a oferit condiţii cu totul speciale, probabil pentru a-mi încuraja şi susţine înclinarea. Delavrancea a scris special pentru mine rolul Genunei, din piesa «Luceafãrul», rol ce m-a legat definitiv de rampã. Iatã-mi, în cîteva cuvinte, debutul. De atunci, viaţa mi-a dat lucruri de tot felul. Astãzi, îmi plac mult zilele acelea şi ţin la ele pentru cã refugiul acesta singur în amintire e foarte apropiat temperamentului meu”.

MARIA MOHOR: „Era în 1923. La Atheneu urma sã se dea o serie de spectacole cu «Sora Beatrice», de Maeterlinck. Pentru rolul Stareţei – rol foarte important – trebuia o elevã cu oarecare prestanţã şi cu un glas simpatic şi autoritar. Dl. Soreanu, care mi-era profesor – eram încã elevã a Conservatorului – m-a recomandat pe mine. A venit seara repetiţiei generale. Am avut atunci nişte emoţii atît de mari, încît, la un moment dat, mi-am pierdut glasul: nu se mai auzea nimic din ceea ce buzele mele pronunţau. Aceasta l-a determinat, la sfirşitul actului, pe unul din camarazi sã spunã despre o cãlugãriţã (aluzie la mine): «Şi-a înghiţit vorbele şi s-a înecat cu ele». Am tãcut, cãci era un coleg mai vechi şi care probabil nu-şi mai amintea de primul sãu rol. A doua zi, premiera. Îmi repetam cu încãpãţînare cã e seara hotãrîtoare din viaţa mea. Aveam un rol mare şi bun. De felul cum îl jucam se putea şti dacã voi face, sau nu carierã. Cînd am început sã vorbesc, pe scenã, tremuram aşa de tare, cã s-a observat din primele bãnci. Mã gîndeam cu groazã cã se apropie fraza la care, la repetiţia generalã, îmi pierise glasul. «Ce mã fac – mã întrebam – dacã mi se întîmplã şi acum acelaşi lucru?». Dar, în sfîrşit, trec cu bine de fraza cu pricina. Din clipa aceea am început sã mã simt din ce în ce mai puţin emoţionatã. Am continuat apoi, pînã la sfirşitul piesei, liniştitã şi sigurã pe mine. Şi am avut un succes rãsunãtor. M-am bucurat, de asemenea, şi de laudele neprecupeţite ale presei”.

ION LIVESCU: „Dupã ce m-am încris la Drept, Grigore Manolescu m-a sfãtuit sã mã înscriu la Conservator, adãugînd cã ar fi bine sã înceapã sã intre în teatru şi elemente mai culte. Am debutat în 1892, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în «Despot-Vodã». La spectacol resimt întotdeauna tracul, dar numai pînã ce intru în scenã. În seara premierei sînt supãrãcios, caut ceartã cu luminarea; odatã intrat pe scenã, însã, am puterea de a mã stãpîni; «et tout est bien qui finit bien…»”.

LENI CALER: „Am debutat pe scena Teatrului «Regina Maria» în «Patria» lui Sardou. Jucam un «rolişor» – un bãieţaş care era ursit morţii. Cînd mã duceam la moarte trebuia sã strig: «Mamã, mamã!», în culmea disperãrii. Mi-era ruşine sã strig aceste vorbe. Şi la repetiţii, de cîte ori trebuia s-o fac, îmi acopeream ruşinatã ochii cu mîna… Trebuia totuşi sã strig, şi sã strig tare, cît mai tare – ca un om care, în culmea disperãrii, se agaţã de o ultimã speranţã. În consecinţã, m-am hotãrît sã joc aşa cum trebuia, la premierã. Seara premierei. Eram cuprinsã de o emoţie care greu s-ar putea exprima prin vorbe. Cînd mi s-a spus sã intru în scenã, aveam impresia cã m-am scufundat într-un lac fãrã fund. N-auzeam şi nu vedeam nimic. Ştiam doar cã trebuie sã strig cît pot de tare: «Mamã, mamã!»… Şi-am strigat. Din toate puterile mele. Credeam cã rãsunã sala, aveam impresia c-am spart toate timpanele. Îmi jucasem rolul aşa cum a trebuit. Nu micã mi-a fost surprinderea cînd am aflat cã strigãtele mele disperate nu au fost auzite nici mãcar de cei din prima bancã…  Emoţia, domnule, emoţia. Prin care trec şi astãzi, la fiecare premierã. Am impresia cã mi se dã drumul într-o apã adîncã, adîncã de tot, şi cã trebuie sã dau, în neştire, din mîini ca sã ajung la un mal…“.

NORA PIACENTINI: „Am debutat interpretînd rolul lui Agnès, din «Şcoala femeilor», de Molière – în regia domnului Victor Ion Popa. Nu am avut emoţii, fiindcã nu-mi dãdeam seama de rãspunderea pe care o purtam. La premierã, însã, nu puteam sã înţeleg de ce publicul aplaudã dupã fiecare replicã. Abia dupã aceea, cînd bietul Iosif Nãdejde, domnii Cocea, Vinea şi Herz au venit sã mã felicite, am aflat cã am avut un mare succes”.

NICU KANNER: „Dupã ce am terminat Conservatorul, în serie cu Ciprian (amîndoi am luat premiul întîi, el la dramã, eu la comedie, şi amîndoi am ajuns autori, el de piese, eu de reviste…), am fost angajat la Teatrul Naţional şi am debutat în Sãgeatã, din «Avarul». Toatã noaptea din ajunul premierei am visat c-am uitat rolul. Iar a doua zi, de pe la 8 dimineaţa, dãdeam tîrcoale prin faţa teatrului, repetînd. În sfîrşit, mai aveam cîteva clipe pînã a intra în scenã. Cînd s-a uitat Brezeanu la mine şi m-a vãzut atît de mic şi de sfrijit, a exclamat: «A ajuns Teatrul Naţional – teatru de copii». Am pus însã atîta cãldurã în joc şi interpretare, încît, dupã actul I, Brezeanu i-a cerut lui Davila ca acest rol sã-mi rãmînã mie, ca titular. Apoi, am fost angajat definitiv, deoarece, pe vremea aceea, angajamentele la Naţional se fãceau prin debut”.

PAG 13 GEORGE VRACA

GEORGE VRACA: „Am debutat în 1920, în «Cocoşul Negru», al lui Victor Eftimiu, la Compania Bulandra. Jucam rolul lui Nenoroc. Eram, pe atunci, elev al Conservatorului. Nu inteţionam încã sã joc. Dar, întîlnindu-mã cu Victor Eftimiu, mi-a propus sã facem o încercare. Şi, în urma acestei încercãri, am debutat. Din ziua premierei nu-mi pot reaminti nimic, cãci eram într-o continuã febrã. Aş putea doar sã-ţi spun cã, atunci cînd, în rol, trebuia sã mã sinucid cu un cuţit, m-am tãiat groaznic la mînã, fãrã sã-mi dau seama. A trebuit sã-mi atragã atenţia, chiar pe scenã, Tony Bulandra… Abia a doua zi mi-am dat seama cum am jucat, citind articolele – elogioase – din gazete. M-au încurajat mult mai ales rãposatul Iosif Nãdejde şi Romulus Seişanu. Atunci cînd am jucat întîia oarã, am avut bucuria nesfîrşitã a începutului de carierã. Aveam un crez infinit în artã – care era însuşi sensul vieţii mele. Astãzi, însã…“.

(va urma)

LEON KALUSTIAN

(Text publicat în 1981)

COMENTARII DE LA CITITORI