,,Anatol Vieru – Creaţia de operă”, de prof. Maria Bâscă

in Polemici, controverse

Un eveniment editorial:

,,Anatol Vieru – Creaţia de operă”, de prof. Maria Bâscă

 

Colega mea din Societatea Română de Radiodifuziune, profesoara Maria Bâscă, ne-a oferit o carte profundă, concepută de pe poziţia muzicologului autentic, nu din aceea a „gazetarului muzical”, în majoritatea cazurilor superficială şi agramată! Este vorba despre un amplu volum, intitulat ,,Anatol Vieru – Creaţia de operă”. Pînă în prezent, a apărut o admirabilă carte a Ruxandrei Arzoiu, despre teatrul liric cameral, în care s-au analizat operele de cameră ale lui Anatol Vieru, la care asociez studiul meu, dedicat madrigalului dramatic „Scene nocturne”, al aceluiaşi maestru, madrigal situat la confluenţa cu o operă miniaturală şi concepută pe versurile, nemuritoare, ale „Privighetorii Spaniei” – aşa l-am numit eu pe republicanul „de stînga” Federico Garcia Lorca. Supradimensionatul studiu al Mariei Bâscă analizează, cu seriozitatea unui „geometru muzical”, creaţiile de operă ale lui Anatol Vieru: ,,Iona”, ,,Praznicul calicilor”, ,,Telegrame – teme şi variaţiuni”, ,,Un pedagog de şcoală nouă”, ,,Ultimele zile, ultimele ore”. Citind şi recitind acest volum – care va intra în bibliografia obligatorie a muzicologiei, raportat la creaţia fostului meu prieten, compozitorul cu sclipiri de geniu Anatol Vieru, dar şi în aceea a muzicologiei româneşti şi mondiale – am subliniat următoarele caracteristici:

1) Maria Bâscă are cunoştinţă despre teoriile noului modalism, pornind de la tezele lui Anatol Vieru din „Cartea modurilor” – analizată, cu măiestrie, de Ileana Ursu, exilată-n Canada, deoarece în ţară nu a avut condiţii materiale onorabile!

2) Autoarea cunoaşte – în chip multilateral – ritmica, polifonia, orchestraţia şi arhitectura sonoră din operele lui Anatol Vieru.

3) Profesoara ştie să genereze „corespondenţe spirituale” între libretele respective şi arta sonoră, conturată de autorul operei – extraordinare, de altfel – ,,Iona”, după Marin Sorescu, reliefînd, în acest sens, şi o vastă cultură generală.

4) Maria Bâscă a pus, într-o lumină strălucitoare, o bibliografie de referinţă, evidenţiind un înalt profesionalism, astfel încît i se pot adresa cuvinte de genul ,,Laus tibi, Maria Bâscă!”.

5) La toate aceste considerente se alătură analiza, cu multe rezonanţe în eternitate, a capodoperei ,,Ultimele zile, ultimele ore”, în care apare triumviratul Mozart-Puşkin-Salieri.

6) Merită să fie adîncite şi schemele multiple, şi anexele.

În concluzie, cred că dacă mediocrităţi, fără analize muzicologice, doar „gazetăreşti”, accentuez, mediocrităţi, precum Elena Zottoviceanu, sau Oltea Şerban-Pârâu sînt membre ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din ţară, profesoara Maria Bâscă merită să fie primită în breasla noastră şi distinsă cu Premiul Academiei pentru această carte, înscrisă în Istoria muzicii româneşti.

DORU POPOVICI

 

P.S.: Sînt trist şi mă întreb: de ce nici o operă a lui Anatol Vieru nu a fost prezentată în cadrul Operelor din România şi de ce numai în concertele simfonice? Înţeleg că, înainte de fatidicul an 1990, Vieru a fost un compozitor incomod pentru „culturnici”, însă nici după această perioadă, cînd s-a pus accentul pe profesionalism, nu s-a făcut nimic pentru prezentarea lor scenică. Îi sînt recunoscător – „postmortem” – răscolitorului Eugen Barbu, care mi-a publicat un serial în revista „Săptămîna”, închinat capodoperei „Iona”, unde s-au întîlnit 2 creatori excepţionali: Anatol Vieru şi Marin Sorescu. De asemenea, îi mulţumesc şi distinsului Corneliu Vadim Tudor, care mi-a publicat ample eseuri în revista „România Mare”, dedicate lui Anatol Vieru şi vocaţiei sale pentru un dramatism de tip postexpresionist. Însă am tot dreptul să mă întreb: de ce Comunitatea evreilor din România nu a dat, încă, numele lui Anatol Vieru nici unei străzi? De ce nu i s-a ridicat o statuie fostului meu prieten, care, spre deosebire de unii evrei extremişti, l-a înălţat pe Mihai Eminescu la dimensiunea de mit, compunînd inspiratele lieduri eminesciene, dar şi o altă capodoperă – „Simfonia a V-a” -, care are la origine poemele ,,Luceafărul” şi „Glossă”? Ca să fim sinceri pînă la capăt, nici Ministerul Culturii, nici Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor nu au făcut prea multe pentru „marii evrei filoromâni”: Yehudi Menuhin, Clara Haskil, Mândru Katz, Filip Lazăr, Ludovic Feldman, Stan Golestan, Sergiu Comissiona, Edgar Cosma şi Marius Rintzler. Ceea ce nu înseamnă că neg meritele, deosebite, de altfel, în această privinţă, ale maeştrilor Vasile Tomescu, Theodor Grigoriu, Octavian Lazăr Cosma, Ruxandra Arzoiu, Dan Dediu, enumerîndu-i, aici, pe cei mai importanţi.

Este ciudat faptul că nici un evreu-român nu se află printre muzicologii care au închinat studii sublimilor muzicieni români de origine evreiască. Deşi concepţiile noastre estetice şi politice sînt diametral opuse, îl felicit pe fostul meu prieten Octavian Lazăr Cosma pentru faptul că a acceptat să fie coordonator al valorosului studiu conceput de Maria Bâscă, şi anume teza ei de doctorat. Lazăre, Lazăre, în eternitate voi cîştiga faţă de tine, gîndindu-mă la sensul cuvintelor lui Dimitrie Cuclin, şi el marginalizat după 1990, acesta a rostit următoarea frază: „Acela care judecă pe un creator după dosarul lui politic este sau «stalinist», sau «fascist»”!Î

 

COMENTARII DE LA CITITORI