Ani de ucenicie

in Alte știri

Eram mai mult un copil pe vremea aceea. Abia terminasem şcoala de ucenici şi lucram într-un atelier de tinichigerie, aflat în apropierea Gării Basarab. Eram mulţumit că practicam o meserie curată şi uşoară, deşi mama nu întîrzia să-mi dea peste nas, spunîndu-mi că, de acum, va trebui să mă simt şi să contribui, şi eu, la cheltuielile casei. Zona Gării Basarab era unul dintre cele mai mizerabile locuri din Bucureşti – cîteva cîrciumi sordide, cu bere trezită şi mici împuţiţi, atrăgeau, de-a valma, şi muştele, şi cerşetorii, şi cîinii vagabonzi. Tot acolo era vadul curvelor pe 5 lei şi al hoţilor de bagaje. Acest decor sumbru era completat de gunoaie, dîre de urină şi mirosuri grele. Din sfert în sfert de oră, cursele locale deşertau mii de amărăşteni, de pe la Roşiori, Pietroşiţa, sau Mizil, pe care doar necazurile îi goniseră de acasă – care pe la doctor, care cu vreun proces ş.a.m.d. Îi vedeam pe fereastra prăvăliei: bătrîni şi tineri, înfrînţi de viaţă. Cocoşaţi de bagaje, coborau cu greu din tren, se uitau, speriaţi, în jur şi abia după ce se obişnuiau cu locul îşi tîrau paşii spre vreo cîrciumă, să mai prindă la inimă cu cîte o bere leşinată. Copiii ronţăiau dintr-un covrig şi beau din aceeaşi halbă, să nu se îmbete. Apoi, se înhămau, cu toţii, la bagaje, se urcau, ţipînd, în tramvaiul 26, care întorcea chiar acolo, şi plecau la necazurile lor.

Lîngă atelierul nostru se afla o prăvălioară, în care se vindeau lumînări, flori din hîrtie şi alte cîteva mărunţişuri de înmormîntare. Vizavi, era un magazin cu lanţuri, coase, lacăte şi cuie. Vînzare bună făcea coana Veta, cu chioşcul ei plin de lucruri ieftine, de la fuste de stambă la încălţări din cauciuc. De cum ridicam obloanele şi pînă la ora închiderii, în atelierul nostru se auzea bocănit de ciocane şi se simţea un miros apăsător, de apă tare şi cositor. Acolo meşteream şi, apoi, puneam la vînzare tot felul de fleacuri: burlane, făraşe, găleţi şi căni din tablă galvanizată, felinare, lămpi de gătit cu petrol şi multe altele. Cînd se întorceau din oraş, acei oameni necăjiţi intrau şi în prăvălia noastră, se uitau la mărfuri şi, uneori, mai cumpărau cîte ceva, dar numai după ce se tocmeau la sînge.

În total, eram 4. Şef ne era tovarăşul Muşiţă – om straşnic, nu glumă! Pînă să vină la noi, cică lucrase ca activist, şi lăsa impresia că deţine tot felul de secrete. Ne trata cu superioritate şi considera că nu meritam să ştim mai multe decît puteam citi prin ziare, sau decît se zvonea pe ici, pe colo. Cînd se întorcea de la vreo şedinţă, rămînea tăcut, ore în şir. Doar bocănitul ciocanului de lemn, în tabla galvanizată, care, încet-încet, prindea forma unui burlan, ne mai amintea de prezenţa lui. Uneori, tovarăşul Muşiţă se arăta şi generos: „Omul trebuie să fugă de spaţiile călduţe şi de inerţie – filozofa el -, de tot ce frînează afirmarea spiritului nou“. La început n-am înţeles tîlcul acelor vorbe, dar, curînd, dinspre forul tutelar s-a răspîndit un zvon care ne-a cutremurat: tovarăşul Muşiţă îşi oprise voluntar urcuşul spre culmile unei cariere strălucitoare, ca să ne ajute pe noi, cei săraci cu duhul, să nu ne mai bălăcim în apele tulburi ale mediocrităţii ideologice. Din acel moment, am început să-l privim altfel. Deşi aproape că-i plîngeai de milă – jerpelit, slăbănog şi cu un ochi zbanghiu –, întrevedeai, în modestia lui calculată, un om deosebit. De cîte ori pleca pe la vreo şedinţă, îl aşteptăm nerăbdători, să ne spună ce s-a mai hotărît sus, la centru. Dar el, ca de obicei, tăcea, ore în şir, şi abia se îndura să ne arunce cîteva vorbe: „Ştiţi, voi, mă, care sînt noile hotărîri în politica externă a României?“, sau „Aţi aflat de necesitatea ridicării agriculturii pe noi culmi, superioare?“.

Într-o zi, însă, tovarăşul Muşiţă s-a întors total schimbat – gîfîia de emoţie şi din ochi îi ţîşnea o lumină strălucitoare. Cum a intrat pe uşă, ne-a spus, cu vocea tremurîndă: „Tovarăşi, a sosit momentul să ieşiţi din rutina preocupărilor mărunte! Dacă, din motive obiective, vînzările noastre au tot scăzut, trebuie să devenim rentabili, prin reducerea preţului de cost!“. Ne uitam, nedumeriţi, unii la alţii, întrebîndu-ne: Cum adică să scădem preţul, că doar nu noi îl stabiliserăm?! Tot el ne-a luminat: „Vom scădea preţul de cost prin 3 iniţiative: simplificarea manoperei, scurtarea timpului de lucru şi economia la materiale“. Şi, aplicînd principiul de bază în pedagogie, ne-a făcut o demostraţie. Pînă atunci, fixam scîndurile cu un cui şi cu o pensulă din clei de oase. Însă el a scos cleiul, spunînd: „Iată economia!“, şi a continuat: „Aştept idei şi de la voi!“. A doua zi, cum nu ne-a trecut nici o idee prin cap, tot tovarăşul Muşiţă ne-a scos din impas – a pus mîna pe topor şi a fărîmat cuierul de după uşă. „Tot îmbrăcîndu-ne şi dezbrăcîndu-ne, pierdem timp preţios! – ne-a lămurit el. Şi, în loc de 10 burlane pe zi, facem doar 9!“. Ulterior, am înţeles, cu toţii, că treaba asta însemna creşterea productivităţii muncii şi, implicit, scăderea preţului de cost pentru fiecare burlan. „După ce vă pun tinichigeria pe picioare – ne-a spus tovarăşul Muşiţă, bătînd 4 cuie în perete -, plec spre alte zări, căci vocaţia mea e să trezesc la viaţă colectivităţi întregi de oameni ai muncii!“. Ce mai tura-vura, şeful nostru era un adevărat stahanovist!

Stimulat de aceste vorbe, chiar a doua zi, Nea Costică, responsabil de grupa noastră sindicală, i-a venit de hac singurului scaun existent în atelier. Cînd se apropia ora mesei, puneam un ziar pe acel scaun, scoteam merindele şi ne aşezam în jurul lui, care pe o găleată, care pe o cutie cu scule. Se vede treaba că întîrziam prea mult timp la masă, plus ce mai dam ocol scaunului, aşezat chiar în mijlocul atelierului. De la o vreme, tovarăşul Muşiţă a început să se uite cam lung la Nea Osică, pompierul nostru voluntar. Şi, ca să nu dea impresia că se pune de-a curmezişul partidului, căci, altfel, la Canal i-ar fi albit oasele, Nea Osică a început să-şi frămînte, şi el, fruntea. Şi, uite aşa, în scurt timp, i-a sunat ceasul şi greblei, cu care adunam resturile de tablă şi alte gunoaie de prin încăpere. Nu toată grebla, desigur – doar coada, pe care tot călcam, şi, pe urmă, pierdeam timp, să ne oblojim vînătăile de pe faţă. Spre iarnă, tovarăşul Muşiţă mi-a spus: „La vară, gata, faci 16 ani, şi intri în UTC. Vezi că te aşteaptă sarcini măreţe!“. Ştiam, şi, ca să-l dau gata, mă gîndisem să sparg cele două geamuri ale atelierului chiar în ziua primirii mele în UTC, să nu mai pierdem vremea cu spălarea lor, de Paşte şi de Crăciun. „Ehei, tovarăşi, a exclamat şeful nostru, luînd un pix şi calculînd beneficiile din luna trecută -, adevăratul talent înseamnă onestitate şi curaj!“. Într-adevăr, gîndeam eu, la anii aceia, îţi trebuie talent ca să te pui cu toporul pe scaun, sau ca să tai coada greblei cu bomfaierul!

Paul Suditu

 

COMENTARII DE LA CITITORI