ANTARCTICA – Din tainele celui de-al şaselea continent (2)

in Alte știri

Adélie (2)

Urmează Claude Lorius, o personalitate, preşedintele „Expediţiilor polare franceze”, preşedintele SCAR (Scientific Committee on Antarctic Research, organizaţie internaţională însărcinată cu coordonarea ansamblului de cercetări), director de cercetări, deţinător al Marelui Premiu al Academiei de Ştiinţe, veteran al expediţiilor polare (avînd 12 la activ), un om încărcat de onoruri şi responsabilităţi, dar, totodată, fiinţa cea mai curtenitoare şi mai dinamică pe care o poţi întîlni. Chiar şi aici, pe punte, în rafalele vîntului şi zgomotul puternic produs de elicopter, ne primeşte ca într-un salon. Ne îmbarcăm, iar pilotul ne oferă o scurtă imagine aeriană a bazei; două minute mai tîrziu, păşind pe solul lui Dumont d’Urville, îmi împlinesc un vis vechi de 35 de ani, de pe vremea adolescenţei, cînd urmăream, cu sufletul la gură, aventurile lui Paul-émil Victor. De altfel el, fondatorul, este aici, aproape de pista centrală de aterizare: un bust aşezat pe soclu de lemn plutitor, imortalizat în viaţă fiind, odihnindu-şi privirile de bronz pe continentul pentru a cărui explorare n-a precupeţit nimic.

Întoarcere în timp

Am ajuns cu o întîrziere doar de cîteva zile de la aniversarea descoperirii acestor teritorii. La 20 ianuarie 1840, conducînd două vechi nave de război – „Astrolabe” şi „Zélée” -, pe care guvernul lui Ludovic-Filip cu greu a acceptat să i le încredinţeze, Jules-Sébastien-César Dumont d’Urville soseşte de la Hobart, alegînd calea cea mai directă, aceea „a primejdiilor şi a gloriei”, aşa cum va sta scris pe mormîntul său. La 50 de ani, acest căpitan de vas, pe care toţi îl ştiau ca pe un om nesuferit şi încrezut, era cunoscut mai cu seamă ca descoperitor al celebrei Venus din Milo. Mîhnit de încetineala cu care avansa pe lista de promovări în grad, el ştie că această călătorie spre Antarctica va fi, probabil, ultima sa ispravă; vrea s-o ducă neapărat la bun sfîrşit, în ciuda furtunilor, a dizenteriei şi a scorbutului care-i decimează echipajele. În cele din urmă, la 20 ianuarie, Dumont d’Urville descoperă această coastă sălbatică şi-i dă, de îndată, numele răbdătoarei sale soţii. Apoi aşază drapelul tricolor pe „Stînca Debarcării”, goleşte o sticlă de vin vechi în sănătatea Franţei şi, 10 zile mai tîrziu, pleacă cu un bagaj considerabil de observaţii ştiinţifice, între care o determinare precisă a polului magnetic. (Această observaţie va fi, însă, fără nici o valoare în anul următor, căci polul magnetic are particularitatea enervantă de a se deplasa cu 8-10 km pe an, în direcţii cu totul imprevizibile). Dumont d’Urville revine în Franţa, unde îl aşteaptă, în sfîrşit, gloria şi unde primeşte eşarfa de contraamiral de care nu va profita decît scurtă vreme; anul următor va pieri în primul accident din istoria Căilor Ferate franceze, între Paris şi Versailles.

Odată cu dispariţia principalului entuziast al Antarcticii, Franţa se dezinteresează de acest teritoriu nou, cu care nu ştie ce să facă, iar pe Stînca Debarcării, drapelul tricolor rămîne să se destrame încet, timp de 110 ani.

Abia la 15 ianuarie 1950, o navă veche, rebotezată „Commandant Charcot”, aduce în Ţinutul Adélie prima expediţie franceză, organizată de Paul-émile Victor şi condusă de André-Franck Liotard. Se arborează un nou drapel şi, astfel, la Port-Martin, se implantează prima bază permanentă din Ţinutul Adélie. Doi ani mai tîrziu, instalaţiile sînt distruse de foc. Atunci se reinstalează baza la 50 km mai la vest, pe Arhipelagul Pointe Géologie, într-un loc ferit de vînturi. Se inaugurează Baza Dumont d’Urville şi, de atunci, cu excepţia unei scurte perioade de refacere, între 1953 şi 1956, ea n-a încetat să fie operaţională.

(va urma)

(Traducere şi adaptare de Anca Grigoriu)

COMENTARII DE LA CITITORI