ANTARCTICA – Din tainele celui de-al şaselea continent (2)

in Alte știri

Cãlãtorie la capãtul celor mai teribile mãri de pe glob (2)

Aceasta este Antarctica, iar recordurile sale sînt elocvente. Cea mai joasã temperaturã: – 89,7° (mai frig ca pe Planeta Marte). Viteza vîntului: 320 km/orã. Grosimea maximã a stratului de gheaţã: 4.700 m. Volumul acestuia: 90 % din gheţurile planetei. Suprafaţa continentului: de 15 ori mãrimea Franţei. Mai mult, aceasta se dubleazã, cãci marea devine o banchizã întinsã pe o suprafaţã de 800 km, formînd o barierã de netrecut, care îi izoleazã pe ocupanţii bazelor în noaptea polarã şi îi desparte complet de restul omenirii, timp de aproape 9 luni.

Dar, dacã pînã acum am vorbit numai de pãrţile rele, sã amintim, totuşi, şi de cele bune, care sînt şi cele mai paradoxale. Nici unul din rarii sãi vizitatori nu a rãmas insensibil la spectacolul grandios al acestor gheţuri luminoase, al acestor fantastice aurore magnetice, al acestor dansuri solare, din care ţîşnesc nuanţe necunoscute de roşu, de ocru şi de verde… Aisbergurile, întinse ca nişte oraşe, pîrîie şi gem în dezgheţul foate scurt al verii australe, etalînd, pe pereţii lor abrupţi, o paletã nemaiîntîlnitã din cele mai variate tente de albastru. Şi tot decorul acesta extravagant închide în el cel mai bogat laborator al Naturii, un teren de cercetare care pãstreazã arhivele detaliate ale planetei noastre şi care anunţã deja viitorul climatului şi al culturilor noastre, un loc de observaţie privilegiat, de unde se studiazã la fel de bine cîntul pinguinilor imperiali şi capriciile magnetosferei, un creuzet unde se vor crea, fãrã îndoialã, noi produse, de o mare varietate, cum ar fi remediul absolut contra obezitãţii, sau o banalã batistã contra rãcelii.

În afarã de aceasta, Antarctica mai este şi o vastã sursã de proteine, capabilã sã satisfacã nevoile unei jumãtãţi din omenire: ea este, poate, şi un formidabil depozit de bogãţii minerale (chiar dacã, pentru moment, exploatarea acestora pune tot atîtea probleme ca şi extragerea manganului de pe Lunã). Este, laolaltã, un univers al pericolelor de tot felul, dar şi ţinutul celei mai depline pãci de pe Pãmînt. Oriunde în altã parte, oamenii se rãzboiesc pentru interese sau ideologii diferite; aici, în Antarctica, toţi îşi împãrtãşesc rezultatele cercetãrilor lor şi convieţuiesc în deplinã armonie. Un adevãrat „paradis”, la o temperaturã medie de -60° C.

 

Adélie (1)

Iatã-ne în Ţinutul Adélie, la Dumont d’Urville, pe singurul teritoriu francez, accesibil, însã, numai celor aleşi, temerarilor. Marea s-a calmat, iar noi sîntem aproape de destinaţie. Cerul s-a înseninat pentru prima oarã dupã 6 zile şi, de sus, de pe pasarelã, sîntem martorii unor adevãrate minuni. Ultima noapte a traversãrii noastre se desfaşoarã în plinã zi. Cãtre orele 2 dimineaţa, soarele stacojiu a apãrut la orizont; se înalţã apoi, treptat, înflãcãrînd cerul cu o asemenea intensitate, încît marea pare neagrã, iar valurile sale se învolbureazã ca nişte dune de omãt imaculat. La timonã, toţi privim tãcuţi. Spectacolul este mãreţ, ne intimideazã. Deodatã, Leif Gaaso, cãpitanul, ne aratã ecranul radarului. Acolo, sus, mulţimea aceea de unghiuri drepte, albe, reprezintã… aisbergurile, sute de aisberguri. Cîteva ore mai tîrziu, înaintãm în mijlocul unui adevãrat labirint de blocuri gigantice, întinse pe 2-3 km. Ele se ridicã adeseori la 30 de metri deasupra capetelor noastre, reuşind sã acopere soarele, ceea ce le face şi mai neliniştitoare.

Şi brusc, drept înainte, întrezãrim o scurtã strãlucire portocalie: Dumont d’Urville! Am ajuns. Ne îmbrãcãm pufoaicele şi ieşim pe punte, surprinşi totuşi de cele

-20°, dar dîndu-ne seama, în acelaşi timp, cã, pentru prima oarã, dupã o sãptãmînã întreagã, respirãm aer curat. Navigaserãm în cargou ca într-un submarin. „Polarbjorn” avanseazã acum foarte lent, cãutîndu-şi drumul printre gheţuri cu o extremã prudenţã. Sîntem înconjuraţi de mici sloiuri cu vîrfuri ascuţie şi cu dimensiuni înşelãtoare. Nouã zecimi din massa lor se aflã sub apã şi, atunci cînd, inevitabil, ne izbim de unul dintre ele, întregul vas freamãtã sub acest impact. Apoi, în vreme ce navigãm în zigzag printre meandrele îngheţate, descoperim prima colonie de pinguini Adélie. Pe mãsurã ce ne apropiem, un iz puternic ne asalteazã nãrile. Mã aşteptam sã întîlnesc aici aerul cel mai pur de pe planetã, dar mirosul acesta este la fel de greu ca-n orice ogradã plinã de orãtãnii. Pinguinii sînt atît de deplin integraţi în viaţa de la bazã, încît e imposibil sã faci 10 metri fãrã sã fii nevoit sã ocoleşti un grup compact şi arţãgos.

Pentru moment, depãşim un ultim aisberg şi, dintr-odatã, Insula Pescãruşilor, precum şi cea mai mare parte a bazei ne apar curios de apropiate, la circa 500 m. Zãrim vreo 15 paralelipipede portocalii, ce par adunate la întîmplare, o geodã albã, o antenã radar pentru comunicaţii, buldozere, rezervoare cu benzinã, un camion albastru, un şlep, stîlpi, cîteva şenilete, stive de grinzi, de buşteni şi de cãrbuni. Totul pare funcţional, dar nu prea primitor, ba chiar potrivnic. E normal, cãci aici nu se face turism.

La stînga – gheţarul Astrolabe, iar jos, în spatele unui grup de insule, se înalţã falnic, deasupra falezelor uriaşe de gheaţã sfarîmatã, continentul. Se ridicã în pantã uşoarã, ca un teren somptuos de schi. De departe, în soare, totul pare neted şi sigur. În realitate, este o capcanã de crevase ucigãtoare, un sol teribil de periculos, pe care vehiculele nu pot înainta decît cu 4-5 km/orã şi care se poate transforma, în orice moment, într-un infern absolut, cu vînturi suflînd cu 300 km/orã şi grãmezi de gheaţã ce omoarã un om în cîteva secunde. Totuşi, vãzîndu-le astfel, scînteind uriaşe… Cîtã frumuseţe!

„Polarbjorn” ajunge la mal şi, de-acum, totul se desfãşoarã foarte iute. Nici nu s-au întins bine parîmele, cã un elicopter roşu se aşazã pe punte, aducînd „comitetul de primire”. Se aflã aici Christian Grevisse, noul şef de sector, însãrcinat cu comandamentul bazei pe urmãtoarea perioadã de iarnã, un om destinat sã fie persecutat, aşa cum vom vedea mai tîrziu.

(va urma)

(Traducere şi adaptare de Anca Grigoriu)

COMENTARII DE LA CITITORI