ANTARCTICA – Din tainele celui de-al şaselea continent (4)

in Alte știri

Apăsarea singurătăţii (2)

Din fericire, accidentele sînt cu totul excepţionale, dar s-au putut constata cazuri de pierdere a simţului pericolului, cum s-a întîmplat cu cei ce alergau pe gheaţa mării ca să vadă mai îndeaproape un pinguin sau o focă, uitînd că stratul de gheaţă este încă prea subţire ca să-i suporte şi că temperatura apei îi poate ucide în cîteva secunde. Alţii încep să trăiască într-un fel de visare şi nu-şi dau seama, de exemplu, că se apropie prea mult de partea din spate a unui elicopter, riscînd să fie sfîrtecaţi de rotor. S-au văzut chiar indivizi cărora le-au cedat nervii în perioada de vară, pe continent, în contact cu condiţii mai dure, cum a fost cazul unui tînăr cercetător englez care, trebuind să locuiască în cort, într-un mediu ostil, hrănit cu raţii militare franceze, departe de ouăle cu şuncă pe care i le gătea consoarta, a devenit neadaptat în mai puţin de două săptămîni. Nu mai lucra, nu se mai îmbrăca, nu mai mînca. A fost suficient să revină la bază, pentru a-şi recăpăta pofta de viaţă.

În cea mai mare parte a timpului, stress-ul se manifestă prin crize de individualism şi de aceea îl prezentam mai devreme pe Christian Grevisse ca pe un om destinat să fie persecutat. Oamenii suportă aici greu orice formă de autoritate. Cînd noaptea polară devine prea lungă şi cînd viscolul suflă prea multă vreme, cînd încep să se întrebe prin ce formă de masochism au ajuns să se angajeze într-o astfel de aventură, devin interiorizaţi şi susceptibili. În acel moment, limitele de acţiune ale şefului taberei se micşorează substanţial, el devenind cel mai izolat om din lot, menit să suporte un stress mai pronunţat decît restul echipei.

Una din consecinţele cele mai frapante ale sindromului Rivolier este „vidul anecdotic“ aproape total. Este practic imposibil să-i faci pe oamenii care suportă iarna polară să-ţi povestească o aventură sau o amintire şi, dacă reuşeşti, rămîi absolut perplex. Aşa mi s-a întîmplat cu Henry Kennedy, şeful bazei americane din Palmer, pe care aveam să-l întîlnesc cîteva săptămîni mai tîrziu: „Într-o seară, mă aflam în faţa ferestrei, aşezat în fotoliu, ascultînd muzică de Mozart. Vedeam cerul foarte limpede, fără nici o urmă de nori, colorat admirabil. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, m-am aplecat uşor în faţă şi mi-am ridicat încet privirea spre a distinge Pămîntul! Pentru o clipă, avusesem certitudinea că mă găseam pe o bază lunară, ca în filmele de science-fiction”.

Acest gen de confidenţe este extrem de rar. Vidul anecdotic se poate explica, în parte, prin faptul că perioadele de iarnă sînt organizate astfel încît să nu se întîmple atunci mare lucru, dar aceasta generează un efect de interiorizare care îi face pe oameni să păstreze emoţiile numai pentru sine, ori să nu le evoce decît celor iniţiaţi. Ai sentimentul că îşi revendică în exclusivitate proprietatea acestor experienţe şi că le repugnă total să le împărtăşească celor din afară.

(va urma)

(Traducere şi adaptare de Anca Grigoriu)

COMENTARII DE LA CITITORI