ANTARCTICA – Din tainele celui de-al şaselea continent (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

Un imens laborator al Pămîntului
Te poţi întreba: atunci ce-i aduce pe aceşti oameni în Antarctica? Mediul ostil, condiţiile grele, munca obositoare, riscul şi stress-ul sînt argumente care, mai degrabă, descurajează. Atunci, de ce vin? Unii, pentru cîştig: salariul mediu este mai mult decît satisfăcător, iar hrana, cazarea şi curăţenia sînt asigurate. Dar pentru tinerii voluntari care găsesc aici ocazia de a-şi satisface serviciul militar într-o manieră mai originală decît la cazarmă, cîştigul este infinit mai mic. Or, numai ei reprezintă o treime din efectiv. Se pare, deci, că Antarctica îi atrage pe oameni din alte motive: aventură, caracterul aproape mistic al locului, frumuseţea uneori halucinantă, dar mai ales munca de aici, privilegiul de a lucra în cel mai minunat laborator ştiinţific al planetei. La Dumont d’Urville, cea mai mare parte a clădirilor este destinată cercetării. Aici se pătrunde prin nişte porţi masive izolante, se traversează o cameră de protecţie şi, de-a lungul unui culoar, se trece prin faţa unui şir de laboratoare, unde, cu ajutorul unor aparate complexe, se studiază la fel de bine componenta nucleară a radiaţiei cosmice, ca şi polimorfismul enzimatic la nevertebratele marine. La acestea se adaugă o multitudine de ştiinţe ale Universului, cu programe de paleoclimatologie, astronomie şi astrofizică, geomagnetism, seismologie, geodezie, biologie marină, terestră şi umană, ca şi observaţii privind ionosfera, aurorele şi luminiscenţele atmosferice şi, bineînţeles, gheaţa.
Acest ultim domeniu îi aparţine lui Claude Lorius, care conduce serviciul din Grenoble de glaciologie şi geofizică a mediului înconjurător. După 30 de ani de activitate, el păstrează un entuziasm extrem de tineresc pentru meseria aleasă. La tabăra Prudhomme, o bază satelit a lui Dumont d’Urville, situată în marginea extremă a continentului, elicopterul ne lasă în apropierea a două caravane portocalii care găzduiesc, foarte incomod, un grup de glaciologi. Lorius coboară din aparat şi începe să ne expună misterele şi miracolele stratului de gheaţă. În acest loc, gheaţa formată în vechime ajunge la suprafaţă, astfel încît fără să se foreze la mare adîncime, se pot extrage porţiuni de gheaţă, numite „dopuri” – care conţin bule de aer provenind din atmosfera de acum 20 de mii de ani.
„Citirea” acestor dovezi este fundamentală pentru cunoaşterea trecutului planetei noastre, ca şi pentru viitorul ei. Aceste bule de aer înmagazinează probe ale climatelor vechi, dar şi ale perturbărilor care au agitat globul, de la erupţiile vulcanice pînă la totalitatea experienţelor nucleare din atmosferă, demonstrînd astfel că întreaga lume este contaminată de era atomică. Aceste bule sînt, de asemenea, semnalele de alarmă ale omenirii; ele denunţă cu precizie degradarea aerului şi sînt martorele creşterii îngrijorătoare a conţinutului acestuia în gaz carbonic. Or, se ştie că această creştere a C02 provoacă efectul de seră, a cărui consecinţă este o încălzire a climatului general al planetei. Rezultatele pot fi dezastruoase, căci topirea gheţurilor ar duce la ridicarea nivelului oceanelor cu 120 m, acoperind astfel două treimi din spaţiul vital al omenirii. Din fericire, această perspectivă este foarte îndepărtată, dar gheţurile Antarcticii ne arată că proporţia de gaz carbonic din atmosferă a sporit deja cu 30 la sută de la începutul Secolului XX. Studiul „dopurilor” glaciare echivalează, deci, cu supravegherea pulsului Pămîntului, şi de aceasta se ocupă, fară îndoială, domeniul cel mai important al cercetării ştiinţifice de pe continent. Dar, pentru a afla mai mult, trebuie forat şi mai adînc. La baza rusească Vostok, reputată, între altele, pentru că deţine recordul de frig şi de inaccesibilitate, a fost nevoie de mulţi ani de efort pentru a decupa un „dop” de gheaţă la 2.000 m adîncime, depăşind cu mult celelalte două foraje la mari adîncimi, efectuate, pe de o parte, de americani la staţia Byrd, şi, pe de alta, de către francezi, în zona Dome C, aducînd la suprafaţă bule de aer vechi de 1.500 de ani.
Astăzi, noi tehnici urmează sa fie puse în aplicare. Laboratorul din Grenoble a reuşit să perfecţioneze un sistem de forare electromecanică ce permite atingerea unei adîncimi de 4.000 metri. Australienii ne-au arătat, la Hobart, o coloană de foraj foarte complexă, cu care speră să atingă cote similare. Aplicarea acestor tehnici nu se poate face decît în timpul verii australe şi, în plus, ea cere timp.
Pentru moment, reîntorşi la bază, ne încălzim în laboratorul de biologie animală, unde au loc discuţii aprinse. Între două runde de explicaţii despre cîntul pinguinilor imperiali şi mecanismul lor de economisire a proteinelor în perioade de post prelungit (un sistem patologic ce-i va ferici pe toţi obezii, atunci cînd i se va descoperi secretul), aceleaşi argumente se schimbă dintr-o parte în alta, dar fără animozitate; sosirea noilor ocupanţi va fi abia peste o lună şi este încă prea devreme pentru dispute mai aprinse. Cei ce au petrecut aici iarna trecută vor reveni cu noi la Hobart. Ei sînt preocupaţi de apropiatul contact cu civilizaţia şi, după un an de izolare completă, nu ştiu de fel care le vor fi reacţiile. Îngrijorarea îi însoţeşte pe tot parcursul, făcîndu-i tovarăşi foarte tăcuţi în această călătorie de întoarcere. Ei nu se aşteaptă deloc la prima emoţie pe care o vor încerca atunci cînd, eliberat în sfîrşit de un al treilea uragan care l-a zguduit din toate încheieturile, vasul „Polarbjorn” va părăsi Golful Furtunilor, lăsînd Pot de Fer la tribord, pentru a înainta apoi pe liniştitul curs al Rîului Derwent: „Copaci, iarbă… Uitasem aproape că există”, va murmura unul dintre veteranii exploratori.
Sfîrşit
(Traducere şi adaptare de Anca Grigoriu)

COMENTARII DE LA CITITORI