ANTARCTICA – Din tainele celui de-al şaselea continent (I)

in Lecturi la lumina ceaiului

Antarctica este ultimul mare teritoriu al utopiei. În ciuda severităţii extreme a condiţiilor sale – temperaturi ce ajung la -90°C -, oamenii au reuşit, sub semnul cercetării ştiinţifice, o convieţuire unică în istoria umanităţii. În prezent, numeroase naţiuni lucrează, în perfectă armonie, pe un teritoriu care oferă cea mai vastă şi mai fabuloasă rezervă de bogăţii a planetei. Misterele subsolului său înfierbîntă spiritele, iar aventurierii nu văd în el decît o imensă insulă a comorilor, „noua frontieră” a unei viitoare goane după aur.

Despre Antarctica – între mitul bogăţiilor ipotetice şi realitatea exemplarei sale armonii ştiinţifice – vă oferim această selecţie, dintr-un reportaj publicat de revista „Paris Match”.

* * *

Ajuns aici, la 20 ianuarie 1840, Dumont d’Urville boteza acest nou teritoriu cu prenumele soţiei sale. De atunci, Ţinutul Adelie reprezintă sudul extrem al Antarcticii, cu binecunoscutele sale caracteristici. Frumuseţea lui austeră e dată de învelişul de gheaţă al unui continent de circa 14 milioane kmp, de mărimea Statelor Unite şi a Mexicului la un loc. Dar acest veritabil univers este un arhipelag, alcătuit, de fapt, dintr-o serie de insule legate între ele şi acoperite de blocuri de gheaţă, a căror grosime variază între 2.000 şi 4.000 de metri. Predomină munţii, cu vîrfuri ce depăşesc 5.000 m altitudine. Imensa massă de gheaţă a făcut ca acest continent să se afunde 600 m sub nivelul mării. În centrul Antarcticii, precipitaţiile sînt neglijabile. Gheaţa se acumulează, însă, treptat pe marginea continentului şi se întîmplă ca, de la un an la altul, staţiile de observaţie să fie înălţate cu un etaj, pentru a ajunge la nivelul solului.

…Zile nesfirşite, în care gheţurile se oglindesc în soare: din ianuarie pînă în martie, noaptea nu coboară niciodată la baza franceză din Antarctica. Abia aşezat la orizont, soarele se ridică din nou pe cer şi conferă aisbergurilor uriaşe o strălucire fascinantă, care parcă le însufleţeşte. Dar acest decor de început de lume nu durează decît un trimestru. Începînd cu luna aprilie, temperatura coboară sub -40°C, făcînd imposibilă orice activitate în aer liber. Aprovizionarea pe mare şi lucrările de infrastructură se desfăşoară, deci, între mijlocul lui decembrie şi începutul lui martie. Un răstimp atît de scurt, încît se proiectează construirea unei piste de aeroport în împrejurimile bazei, pentru a scurta durata unei călătorii periculoase. Plecînd din Australia, navele au nevoie de minimum 6 zile pentru a ajunge la baza franceză, iar ultimele sute de kilometri sînt un slalom extenuant printre falezele de gheaţă.

Faleza de gheaţă, lungă de 200 m, din spatele bazei Dumont d’Urville, îngustează orizontul, marcînd începutul continentului, care se ridică în pantă uşoară, pînă la altitudinea de 4.500 m. Şi, deasupra acestui bloc de stîncă şi de gheaţă, nopţile albe oferă imagini fabuloase, proiectate pe cerul verii australe. Protagonistele acestui spectacol cotidian, aurorele australe şi luminiscenţele atmosferice, sînt regizate de fluxul magnetic ce leagă cei doi Poli şi al cărui mecanism rămîne, în cea mai mare parte, neexplicat. Teribile vînturi, ce pot atinge 320 km/oră, fac parte din numeroasele „toane” ale continentului. Ele se dezlănţuie ca un şuvoi de gheaţă din centrul aşa-numitelor „inlandsis” pînă la maluri, unde se sting într-o ultimă furtună.

Surprinşi de viscol, atunci cînd temperatura coboară la -60°C, pinguinii imperiali se lipesc unul de altul pentru a se încălzi, aşezîndu-se în forma unei cochilii de melc. Astfel adunaţi, ei se deplasează urmînd o mişcare lentă în spirală, pentru ca pinguinii aflaţi în partea exterioară să ajungă în centru şi să se încălzească şi ei. Imperialii, care pot ajunge la 1,20 m înălţime, sînt cei mai mari dintre pinguini. Ei nu fac decît un singur ou. Masculul este cel care, în primele două luni, asigură protecţia progeniturii, în timp ce femela, aflată în larg, se hrăneşte din belşug. Masculul rabdă de foame pînă ce ea îi ia locul. El pierde, în această perioadă, aproape jumătate din propria greutate, fără să i se diminueze, însă, rezerva musculară. Această capacitate aparte a lor, de a-şi arde grăsimile, economisind capitalul proteic, îi fascinează pe biologi, care speră să descopere astfel remediul absolut contra obezităţii.

Călătorie la capătul celor mai teribile mări de pe glob (1)

Cu 4 zile în urmă, la Hobart, un orăşel fermecător şi foarte englezesc, din sudul Insulei Tasmania, ne îmbarcaserăm la bordul cargoului norvegian „Polarbjorn”, lung de numai 49 m, închiriat de „Expediţiile polare franceze”. Destinaţia noastră era Ţinutul Adelie, în plin sud, la 2.700 km. Puţin după plecare, trecem de gura Rîului Derwent, pentru ca, apoi, să intrăm, păstrînd babordul spre Pot-de-fer, în Golful Furtunilor. Iar acesta, pentru a ne demonstra că numele nu-i este întîmplător, ne oferă deîndată un spectacol pe măsură. Două ore mai tîrziu, sîntem surprinşi de un prim uragan, iar spectacolul se transformă în coşmar. Trei zile de groază. Trei zile în care am fost zgîlţîiţi zdravăn şi aruncaţi în goluri de 15 m, pe un vînt atingînd 150 km/oră; înclinaţi în unghi de 45° şi agăţaţi strîns de lemnăria cuşetelor, aveam sentimentul obsedant că, în ritmul acesta, poţi cu adevărat să înnebuneşti, înţelegînd dintr-odată chinurile prin care treceau marinarii de altădată, care trebuiau legaţi în capătul cocăi şi cărora li se punea căluş pentru ca urletele lor de groază să poată fi înăbuşite.

Şi apoi, brusc, calmul. Un calm destul de relativ, e adevărat. Sîntem încă destul de zguduiţi de vas, tangajul este puternic, dar, comparativ cu ceea ce am îndurat, asta ni se pare floare la ureche. Un duş este cum nu se poate mai binevenit, numai că, exact atunci cînd ne simţeam redevenind umani sub jetul de apă caldă, nava noastră basculează violent spre tribord, părînd că nu-şi va mai reveni vreodată, apoi, tot atît de brutal, basculează spre babord. După 8 ore de răgaz, intrăm în cel de-al doilea uragan, şi iată-mă făcînd duşul cel mai acrobatic din existenţa mea… În rest, toate acestea erau de aşteptat, căci ne aflam în mijlocul celor mai feroce mări de pe glob. A urmat al treilea uragan, care ne va lovi la întoarcere şi care va fi cel mai înspăimîntător dintre toate, cu rafale de 200 km/oră. Toate elementele par să contribuie la alungarea navelor ce îndrăznesc să se aventureze pe acest ocean inelar, monstru zgomotos şi dezlănţuit, care nu întîlneşte nici un obstacol în cursa sa în jurul emisferei.

(va urma)

(Traducere şi adaptare de Anca Grigoriu)

COMENTARII DE LA CITITORI