ANTIAMERICANISM, SAU ANTIROMÂNISM? (1)

in Război corupției

 

 

Recent, în „New York Times“, ziarul de căpătîi al Americii, a apărut editorialul „Memoria anticorupţie a României“, semnat de Patrick Basham, director al Institutului pentru Democraţie, o organizaţie profilată pe activitatea de cercetare în domeniul politicilor publice, cu sediul la Washington şi Londra. De mult, de foarte mult timp, noi, românii, nu ne-am bucurat de un interes atît de pronunţat, peste Ocean. Remarcabilă sinteză a vieţii noastre politice şi sociale, editorialul amintit analizează, cu precădere, asaltul intempestiv pe care Justiţia l-a declanşat, de cîteva luni încoace, împotriva corupţiei, pilonul în jurul căruia Traian Băsescu, fostul preşedinte-dictator, şi gaşca lui portocalie de ageamii şi de hoţi au edificat, cu o veritabilă vocaţie siciliană, Statul de drept mafiot. Parlamentul şi Guvernul – care ar fi trebuit să acţioneze cu prioritate în această privinţă, prin modificarea unor legi ineficiente şi elaborarea altora noi, pentru prevenirea, stoparea şi eradicarea acestui nefast flagel şi pentru normalizarea activităţii Justiţiei – privesc la întregul fenomen ca la un spectacol de tragi-comedie, pe care îl urmăresc din loja, confortabilă, a unui teatru. Totul a fost lăsat la discreţia procurorilor, care şi-au ambalat motoarele la turaţie maximă, dictînd arestări pe bandă-rulantă. Zi şi noapte, la Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării, se aude zăngănit de cătuşe. De dimineaţă pînă seara, pe micul ecran mărşăluiesc încătuşaţii – miniştri, senatori, deputaţi, lideri de partid, oameni de afaceri, judecători, procurori, avocaţi, medici, profesori, ziarişti, traficanţi de droguri, interlopi şi atîţia alţii – detestaţi, ori compătimiţi, de întreaga naţiune. După gratii, acolo unde sînt trimişi – ca nu care cumva să dea o fuguţă pînă la vreun marathon de pe continentul cangurilor -, suspecţii se calcă pe picioare şi răcnesc de mama focului, reclamînd cu 7 guri condiţiile inumane de detenţie şi cerînd arest la domiciliu. Unii se şi trezesc, din celula ce n-a mai fost văruită din perioada interbelică, în living room-ul personal, mîngîind cu privirile mobila de mahon şi covoarele persane, la care visau, cu nostalgie, cînd stăteau întinşi pe patul de fier, sau ori de cîte ori călcau pe cimentul rece al pardoselii. Cei care n-au norocul să cîştige la loteria „arestului la domiciliu“, sau să obţină lozul, şi mai mare, al „controlului judiciar“ se zbîrlesc mai dihai ca aricii încolţiţi. Ca morile neferecate, chiriaşii vremelnici ai celulelor Poliţiei macină printre dinţi denunţuri împotriva foştilor parteneri de corupţie, dar şi acuze la adresa acuzatorilor. Procurorii nici nu-i aud. Parcă au vată-n urechi. Ei sînt hotărîţi să ducă naţia, pînă la capăt, pe drumul Golgotei şi al disperării. Spectacolul pe care Justiţia ni-l oferă astăzi este unul grotesc. Mai mult decît atît, dar acest asalt, declanşat imediat după schimbarea ştafetei la Cotroceni, vizează, în mare măsură, delictul politic. De fapt, avem de-a face cu o luptă acerbă pentru putere, în cadrul căreia preşedintele Iohannis vrea să strîngă toate frîiele în mîinile sale, mergînd, fără nici o reticenţă, pe drumul dictaturii, atît de bătătorit de predecesorul său, în timp ce partidele, străine de cerinţele şi aşteptările noastre, se bat, zi de zi, pentru a-şi impune controlul asupra Palatului Victoria. Nu numai noi am ajuns la această concluzie, ci şi observatorii străini. Astfel, Patrick Basham scrie că ,,lupta anticorupţie a fost, pentru Traian Băsescu, un instrument politic util, de care s-a servit pentru a-şi ataca adversarii, dar şi pentru a atenua criticile americane şi europene vizînd procesul de guvernare a României”. În ceea ce ne priveşte, nu ne amintim să fi auzit de vreo luare de poziţie critică, fie ea oricît de palidă, exprimată public de autorităţile de la Washington, faţă de despotismul exercitat de Băsescu şi de regimul său mafiot. Dimpotrivă, reprezentanţii Ambasadei SUA la Bucureşti, dar şi alţi oficiali americani care au vizitat România în ultimii ani n-au contenit cu aprecierile elogioase la adresa lui Traian Băsescu şi a vîrfurilor Justiţiei. Spre exemplu, în loc să informeze, în mod real, despre derapajele perfide şi repetate ale fostului preşedinte – care s-au repercutat extrem de păgubitor asupra situaţiei interne şi externe a României şi, în bună măsură, asupra relaţiilor cu statele membre ale UE, cu SUA, dar şi cu alte ţări -, ambasadorul Mark Gitenstein s-a dovedit a fi un soi de ,,scut antirachetă” pentru Traian Băsescu. În acelaşi timp, fostul ambasador american critica vehement Opoziţia şi pe reprezentanţii societăţii civile, care luau atitudine împotriva abuzurilor şi fărădelegilor săvîrşite de preşedintele Băsescu. Este adevărat, Gitenstein n-a avut nici o tangenţă cu diplomaţia. El nu venise la Bucureşti pentru a ajuta România să-şi consolideze democraţia şi economia de piaţă, nici să impulsioneze dezvoltarea parteneriatului strategic dintre România şi SUA. Mark Gitenstein era preocupat de propriul gheşeft (Fondul Proprietatea, din care se adapă într-un mod cît se poate de consistent). Ca atare, informările pe care Departamentul de Stat le primea de la propriul ambasador, acreditat în România, împiedicau autorităţile să acţioneze, aşa cum ar fi fost normal, împotriva dictatorului de la Bucureşti. Altfel, cum să ne explicăm reacţiile, total inofensive, ale doamnei Victoria Nuland, adjunctă a secretarului de Stat american, împănate, de la cap la coadă, de ideile fixe ale lui Mark Gitenstein şi nu de propriile constatări de la faţa locului?

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI