Antologia pamfletului românesc

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

APOCALIPSA NU DĂ TELEFON

 

Ne paşte, în curînd, o catastrofă

Eu o presimt cu toată fiinţa mea

Ea e ca moartea, din aceeaşi stofă

Fără bătăi la uşă va intra.

 

De ce simt asta? Specia umană

E mai sălbăticită ca oricînd!

Planeta sîngerează ca o rană

Devine fiară omul cel mai blînd.

 

Există semne tot mai grăitoare

Că funia, acum, s-a strîns la par.

Că nu mai este, vai, nici o scăpare

Nu vă e clar? Vin vremuri de coşmar!

Un roi de întîmplări nemaivăzute

Cutremure, incendii şi potop

Escrocii toţi spun vrute şi nevrute

Şi dă rateuri orice horoscop.

 

Neliniştit de-o cruntă apăsare

Visez mirese-n doliu, ape mari

Le tălmăcesc cu spaimă şi oroare

Eu sînt heraldul anilor barbari.

 

Timpul grăbit se duce la culcare

Bătrîn şi orb, nu se va mai trezi

Istoria e-o simplă cerşetoare

Făraşul cosmic o va răvăşi.

 

Sfîrşit de Eră. Glaciaţiune.

Chiar vremea parcă-şi iese din ţîţîni

Ne dau tîrcoale nave din genune

Iar prin hublou vedem copii bătrîni.

 

De unde vin? Din altă galaxie?

Sau poate se întorc din viitor…

Aceste taine nimeni nu le ştie

Nu sîntem singuri – spuneţi tuturor.

 

Fiinţa umană este prost croită

Trăieşte în păcate fără leac.

Mă tem că a ieşit de pe orbită

Şi-acesta este ultimul ei veac.

 

Nu-s victima depresiei, ştiu bine

Sînt un computer, de la A la Zet

Însă o forţă mai presus de mine

Mi-a pus pe frunte steaua de profet.

 

Cumplita zi ca hoţul o să vină

Ne pedepseşte Domnul din amvon.

Alegeţi: Întuneric, sau Lumină?

Apocalipsa nu dă telefon…

27-28 decembrie 2013, Bran

 

TRECEŢI BATALIOANE ROMÂNE LA MUNCĂ!

 

Fratelui meu, generalul Marcu Tudor

 

Fac parte dintre cei ce-au fost la inundaţii

La Dunărea revărsată. Ce jale!

Făceam armata. Ne puneau gradaţii

Un dig să ridicăm, cu palmele goale.

 

Am văzut moartea cu ochii, am fost internat

Într-un spital din Bărăgan, pe-o căldură toridă

Stăteam cîte trei într-un pat

Infecţia îmi făcuse piciorul mai rigid ca o cărămidă.

 

Dar Dumnezeu a vrut altfel, m-a ajutat să trăiesc

Fără să mi se taie piciorul.

Mama şi tata au presimţit ceva nefiresc

Şi s-au rugat să le scape feciorul.

 

Atunci am văzut cît de fulgerător se moare

Făpturi înghiţite de mîl şi de ploi

Eram scriitor, publicam prin ziare

În jurul meu făceau balerinele roi.

 

Petreceam fără grijă în baruri de noapte

Mă destrăbălam într-o zi cu mai multe femei.

În zori mă răcoream cu o sticlă de lapte

De aburii alcoolului, grei.

 

Însă, deodată, o lume aparte

Înaintea mea s-a deschis

Ca o poartă galactică, între viaţă şi moarte:

Eram militar! Adică un înger proscris!

 

Am intrat foarte greu în noua mea stare

Am fost tuns ca ocnaşii. Făceam bătături

Izbeam cu maiul, năpraznic, în digul cel mare

Eram mort de sete şi plin de arsuri.

 

Trăiam drama eroilor din „Război şi Pace“

Din Paradis am plonjat în Infern.

Lepădam pielea veche, ieşeam din găoace

Ca un pui plin de sînge matern.

 

Eram la trupele de comando, puşcaş mitralior

N-aveam rival la aruncat grenada

În marşuri lungi, de noapte, dormeam un somn uşor

În iarba cu licurici fosforescenţi ca zăpada.

 

Un bărbat se naşte de două ori în viaţă:

O dată din Mamă şi, puţin mai tîrziu,

Din şcoala de caractere, măreaţă –

Armata, ce-l adoptă ca fiu.

 

Am cunoscut glorie şi onoruri, ştiţi bine,

M-am întîlnit cu regi şi cu preşedinţi, aveam vervă

Sînt membru al atîtor Academii străine

Dar cel mai mult mă mîndresc că sînt ofiţer în rezervă.

 

Ah, tinereţea pierdută! Cît de dor mi-e de ea!

Şi de trompeta care ne da deşteptarea în zori!

Unde-s acele coruri pe care le cînta

Un neam întreg de oameni cinstiţi şi muncitori?

 

Era o altă stare de spirit, un elan

Un sentiment năvalnic, că viaţa e frumoasă

Eram săraci, desigur, dar strîngeam ban cu ban

Şi izbuteam, cu toţii, să cumpărăm o casă.

 

Eu am mîncat din pîinea cea neagră a Oştirii

Am băut şi ceai cu bromură, de veghe m-au pus

Dar mi-a prins bine această şcoală a umilirii

Pe care ne-o cere chiar Domnul Isus.

 

Acum moare o lume… Afară vîjîie urgia…

Domneşte Legea Junglei, se prăduieşte tot

Pe-averea ţării noastre stăpînă e Mafia

Captivă-i România într-un barbar complot.

 

Noi am clădit o ţară, modernă şi bogată

Azi, ea e la cheremul atîtor bişniţari.

Trăim chiar şi ruşinea de-a nu avea Armată,

Doar nişte plutoane răzleţe, de mercenari.

 

Şi tot mai des ne bate Dumnezeu

Cu mari calamităţi ale naturii

Atunci, un braţ eroic ne apăra la greu –

Azi l-au tăiat bandiţii cu fierăstrăul urii.

 

Acum, cînd parcă Neamul e îngropat de viu

Pe unde-s Lupii Negri şi Scorpionii Roşii?

Se joacă de-a războiul la dracul în pustiu

Pictaţi precum apaşii din film şi eschimoşii.

 

Le poruncesc străinii ca nişte fantome să patruleze

Pînă cînd explodează o mină anti-tanc sub ei.

În loc să stea aici, pe metereze –

Ei sînt „carnea de tun“ a Mileniului III.

 

Ei nu pricep la ce răscruce e ţara?

Case înzăpezite, ca nişte cazemate, pînă la fereşti.

Mor chiar părinţii lor, răpuşi de fiara

Acestei foarte stranii Siberii româneşti.

 

Aici e terorismul! În Munţii Carpaţi!

Nu la potcoave de cai morţi, măi, tată!

La loc comanda, sînteţi mobilizaţi!

Terminaţi cu prostiile şi daţi la lopată!

 

Treceţi batalioane române la muncă!

România vă va privi ca pe nişte eroi.

Nu auziţi din morminte o sfîntă poruncă?

E glasul străbunilor, ce-au murit pentru voi!

31 ianuarie 2014

 

ŢARA VEDETELOR RĂSUFLATE

 

Nu mai suport să văd televizorul

Atîtea mutre tîmpe, de 2 lei

Atîtea zdrenţe care mint poporul

Vedete răsuflate, puradei.

 

Căsătorii, divorţuri, adultere

Doar paraziţi, care nu fac nimic

Aceste musculiţe efemere

Din ce trăiesc? Dau numai din buric!

 

Mă uit la pleava asta cu vermină

Ce mult tupeu! Ce straturi mari de jeg!

Limbajul lor cleios, ca de răşină

Înfurie acum un neam întreg.

 

Ce ifose îşi dau! Ce importanţă!

Normal, dacă-s pe sticlă zi de zi!

Biografia lor? E pe-o chitanţă!

Familia? O leapşă de copii!

 

Mor de plăcere să îi recunoască

Toţi oamenii – la piaţă, pe trotuar

Ba se găsesc şi nişte gură-cască

Să facă poze cu aşa un star.

 

Acesta e nivelul, din păcate

E mediocru, superficial

Toţi se agită brusc şi cad pe spate

Cînd întîlnesc vreun Bercea Mondial.

 

Această scandaloasă sub-cultură

De specimene cu muianul trist

Face-o Zeiţă dintr-o murătură

Şi un Apollo dintr-un manelist.

 

Eu recunosc că nu sînt ei de vină

Ei sînt caricaturi cu foamea-n gît

Dacă i-ai pune să lucreze-n mină

Le-ar ţine, oare, presa de urît?

 

Ar mai avea sclipici şi silicoane

Ţoale de firmă, cel mai scump parfum?

În sîn îşi scuipă sfinţii din icoane

Ce greu blestem mai ispăşim acum…

 

Ai noştri tineri la talk-show învaţă

Să facă din rahat un straşnic bici

Parazitismul azi e-un mod de viaţă

Ăştia-s mai răi ca zbirii bolşevici…

CORNELIU VADIM TUDOR

17 februarie 2014

(Poezii din volumul „Pamflete Explozive“,

aflat în curs de apariţie la Editura Fundaţiei România Mare)

COMENTARII DE LA CITITORI