Antologia păpuşilor cu patru lăbuţe

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Trei poveşti cu animale. Una veselă, două triste

 

Tot am vrut, de la începutul anului, să evoc întîmplările prin care am trecut anul trecut, legate de diferite animale, care, într-un fel sau altul, mi-au ieşit în cale. Mai întîi, însă, cîteva scurte precizări. Nu sînt genul care să care saci cu mîncare pe la colţurile blocurilor, pentru haite întregi de cîini, nu scriu articole pline de revoltă despre „vînătoarea“ (în fapt, o activitate perversă, specifică unui abator!) de la Balc, nu trimit bani în conturile asociaţiilor sau ONG-urilor care, chipurile, se dau de ceasul morţii de soarta necuvîntătoarelor. Dar, cînd văd o vietate, din orice specie şi de orice mărime, aflată în suferinţă sau în dificultate, nu pot, în nici un chip, să merg mai departe, sau să întorc capul, prefăcîndu-mă că nu am văzut nimic. Am trecut, aşadar, anul trecut prin cîteva mici întîmplări de acest gen. Unele tragice (2) şi doar una cu final fericit.

 

pag 9 catelusa

Căţeluşa

Încep cu cel fericit, căci a fost, cronologic, primul. Era o nesuferită seară tîrzie de ianuarie. Un frig umed şi pătrunzător, o zăpadă murdară şi bălţi semiîngheţate făceau mersul prin oraş un chin. În drum spre casă, la un colţ de stradă (N. Bălcescu şi C.A. Rosetti) un căţeluş mic, un guguloi de blană neagră ondulată. Îşi făcea drum cu greu prin zăpadă. Scîncea şi se ţine după fiecare om care trecea pe lîngă el. Nimeni

nu-l băga, însă, în seamă. M-am oprit, l-am privit şi m-am gîndit la căţelul meu şi la motan (pe care îl culesesem în 2008 de pe stradă, cînd nu era mai mare de un pachet de ţigări), care stăteau bine-mersi, la căldurică. M-am hotărît într-o clipită. L-am luat în braţe, iar sufleţelul necuvîntător s-a cuibărit imediat la pieptul meu, încercînd să-mi lingă faţa. Şi l-am dus în casă. Bruno era confuz şi a preferat să se ascundă într-un colţ. Motanul, sîsîind şi scuipînd, s-a urcat pe bibliotecă, de unde nu s-a mai dat jos ore întregi. Între timp, căţeluşa, cum avea să se dovedească, hrănită bine, a pus stăpînire pe casă. De-acum, pe scurt. Am ţinut-o 3 zile. Am dus-o la veterinar, am deparazitat-o, am spălat-o. După care i-am găsit şi stăpînă. Pe Gabriela (ajutor de bucătar la Home Bar, Grădina Icoanei), care stă la curte, în Bucureştii Noi. Astăzi, Pufi, cum o cheamă acum, e bine, sănătoasă şi iubită.

 

pag 9 pescarusul

Pescăruşul

Eram la Mamaia (am stat mai mult de două luni, adunat, anul trecut la mare). Era cald. Foarte cald. Uşor plictisit de apa caldă şi neclintită, plină de tone de alge enervante, am ales, într-o zi, să mă plimb, dincolo de şosea, pe malul lacului. La un moment dat, într-un snop de stuf, văd un pescăruş. Partea din spate era cufundată în apă. Avea aripile desfăcute larg şi făcea eforturi disperate să-şi ţină ciocul deasupra apei. Era epuizat. Cu greu mai puteai zări o sclipire în ochii lui, de un cenuşiu aproape mat. Am luat o lopată de la muncitorii unei vile în construcţie, din apropiere, m-am întins pe bordura malului şi l-am scos afară. L-am aşezat pe betonul încălzit. A avut un singur zvîc, încercînd să mă apuce de un deget, după care şi-a lăsat capul jos. Labele îi erau albite de la statul în apă. Nu ştiam dacă fusese rănit, sau dacă doar era bolnav. Am stat o jumătate de oră lîngă el. Pescăruşul îşi dădea sufletul. A murit cînd soarele era la asfinţit. Întîmplător sau nu, pe deasupra noastră, doi pescăruşi au tot dat roată, minute întregi. După care au dispărut în lumina roşiatică a Soarelui.

 

pag 9 dulaul

Dulăul

Ultima întîmplare a avut loc la mijlocul lui octombrie. Un cîine, negru şi robust, rănit serios de o maşină, s-a adăpostit sub maşina unui membru al familiei mele. Avea un picior din spate zdrobit complet. L-am dus la veterinari (două cabinete), a fost operat, pierzîndu-şi piciorul, a stat zile întregi pe antibiotice, l-am dus la un adăpost pentru cîini, unde a fost supravegheat şi îngrijit, l-am dus din nou la veterinar, cînd starea i s-a agravat. I s-a făcut transfuzie, prin bunăvoinţa unei femei cu suflet mare, de la Rottweilerul ei. Zadarnic, Al Capone, nume dat de o doctoriţă, medic veterinar, s-a stins. Încercarea noastră de a-l salva a durat două săptămîni.

Dintr-un dulău fioros, Al Capone devenise un uriaş blînd, cu ochii trişti. Ştiu că a suferit, dar, în ultimele lui zile, a fost înconjurat de oameni care au făcut tot ce s-a putut pentru a-l ţine în viaţă.

Un căţel şi un pescăruş au murit. O căţeluşă a fost salvată. Nu vreau să trag nici o concluzie. Nu vreau să scot la iveală vreo pildă, vreo morală. Este ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Important este, zic totuşi, cum şi cît ne implicăm în toate aceste poveşti.

COMENTARII DE LA CITITORI