Anul 1979

in Polemici, controverse

Iată o întîmplare care poate fi utilă celor care vor să ştie adevărul. Lucram într-un atelier mic, de vreo 6 metri pătraţi, cu un neamţ, fiu de patron. Eram, ca să spun aşa, privilegiaţi. Lucrările noastre erau unele de fineţe, la partea mecanică a aparatelor electrotehnice care se executau la Radio Progres. Comenzi de mică serie. El, neamţu’, era mare bibliofil, avea, acasă, o bibliotecă vastă, cu cărţi rare, multe dintre ele, interzise de cenzura comunistă. Avînd această pasiune, aducea de la biblioteca centrală a Cooperaţiei Meşteşugăreşti cărţi pentru salariaţi. Din timp în timp, le schimba. Eu împrumutam cărţi de la el, mai ales pentru fiul meu, dar şi pentru mine.

În atelier, discutam împreună şi despre politica neamului, dar fără ură şi fără părtinire. Căutam, şi noi, să aflăm adevărul. Nu, nu prezentam nici un pericol pentru orînduirea comunistă, adusă la noi de Moscova şi măturată, la 22 decembrie 1989, tot de Moscova. Că nu băteam toba, să audă şi alţii. Nici nu visam atunci – era prin 1979 – că, 10 ani mai tîrziu, i se va cînta prohodul. Oamenii devotaţi regimului păreau al dracului de înfipţi, ai fi crezut că sînt de neînvins. Noi, care mai citiserăm în viaţa noastră, eram convinşi că sistemul „ilegal şi criminal“ e putred şi că se va prăbuşi. Dar nu credeam că vom apuca vreodată să vedem cum l-au plumbuit pe Ceauşescu, la 25 decembrie 1989.

În discuţiile noastre încăpeau de toate. Neamţul nu avea copii şi era încîntat cînd îi povesteam că fiul meu are rezultate excelente la învăţătură: Premiul I la Olimpiada de fizică şi premiul I la Olimpiada de matematică, pe Capitală. Nu mai ştiu cum veni vorba de ceasuri. Probabil, voiam să cumpăr unul pentru băiatul meu. În 1991 ne-am întîlnit toţi trei, iar neamţul era extrem de bucuros că îl vedea pe fiul meu, acum, ajuns inginer electronist, şi care tocmai se pregătea să emigreze în SUA. Atunci, în 1979, îmi spunea: „Am un Longines, pe care nu-l port, fiindcă are geamul fisurat“. M-am oferit să-l cumpăr în rate: mi-l dădea la un preţ convenabil. Ceasul era nou. Mi-a plăcut şi l-am luat, chiar dacă îl mai ţineam, şi eu, în bibliotecă. Dar mi-a venit ideea să scriu la fabrica din Elveţia. Din fericire, la cenzură a fost „un securist bun“, cum zic ziariştii, că nu toţi eram spurcaţi. Mi-a lăsat scrisoarea să plece la destinaţie. După un timp rezonabil, am primit o scrisoare de la Companie, în care îmi cerea să mai fac unele precizări privind circumferinţa – era un geam cu ramă metalică. Am scris din nou şi, la scurt timp, am găsit în cutia de scrisori un plic comercial, dintr-o hîrtie mai rezistentă, în care se afla o cutiuţă de aluminiu, de nici 5 mm grosime, conţinînd geamul pentru ceas. Dar banditu’ care controlase conţinutul plicului dăduse cu un ciocan (cel de lîngă seceră) şi spărsese geamul.

Vai, cît de tare m-a durut barbaria asta! Îmi ziceam că naţia noastră a fost distrusă nu numai la minte, ci şi la suflet. Era un ceas, nu un castel, dar, orişicît, răutatea asta m-a întristat profund. Nu mai voiam să scriu la Companie, să afle şi capitaliştii ce bestii sînt ai noştri. Mai ales că nici nu aş fi fost crezut: cum să dai cu ciocanul într-un geam de ceas? Am fost nevoit să mă resemnez. Doi ani mai tîrziu, a făcut neamţul o vizită în Israel, unde avea o soră. I-am dat geamul lovit de ciocan. Mi-a adus alt geam. Dar, la atelierul de mare precizie, din Str. Popa Nan, pentru lucrarea de nici 2 minute – atîta a durat montajul -, mi s-au cerut 40 lei (preţul a 20 pîini). Luxul se plăteşte, nu? Ceasul acela se află, astăzi, la Minneapolis, pe malul Fluviului Mississippi. Mă gîndesc că, dacă ar fi ştiut românii despre fapta asta, poate nu ar fi votat comunismul, în proporţie de 66%, în 1990. Vreau să reţineţi că fapta acelui bandit mi s-a părut atît de îngrozitoare, încît îmi era frică să trăiesc într-o asemenea lume, în care mişună atîtea sălbăticiuni pe metru pătrat.

Prin anii ‘80, neamţu’ s-a pensionat. În România sînt foarte multe persoane pensionate din motive medicale; parcă am fi o ţară de oameni bolnavi şi de degeneraţi. Chiar şi după aceea, neamţul a continuat să ne aducă, timp de încă vreo 2 ani, cărţi. În 1987, mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă: fusese anchetat de Securitate, zicea el, din cauza mea. Încă unul care nu voia să mă mai salute. Nu avusesem nici o vină – intrase în colimatorul securiştilor de la telefonul care îmi era ascultat. Eu nu vorbeam, la telefon, decît de răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi a Insulei Şerpilor.

După 1989, ne-am reîntîlnit întîmplător şi a încercat să ceară iertare pentru măgăria pe care mi-a făcut-o. Acum m-ar fi vrut (mai mult chiar decît mi-aş fi dorit-o eu) alesul poporului suveran! Că doar el ştia bine cîte mi se întîmplaseră. Credea că mi se cuvine un act de dreptate. I-am spus că aceiaşi securişti trag sforile peste tot, chiar şi în partidele istorice. Poate nu vă vine să credeţi că generalul de Securitate Pavel Suian făcea parte din staff-ul P.N.T.C.D.-ului?! Cînd acesta a văzut dezlănţuirea hoardelor de mineri, a detaşamentelor de muncitori de la I.M.G.B. (o fabrică de utilaj greu care a eşuat, fiindcă produsele sale nu erau competitive; doar la ciomege au fost pricepuţi oamenii ei, în 14-15 iunie 1990) şi de la Uzinele ,,23 August“, care veniseră ,,să facă ordine“ în Capitală, în 29 ianuarie 1990, şi-a dat seama că nu avem viitor. A plecat ambasador.

Noi, eu şi nevasta mea, deşi aveam salarii care ajungeau pînă la genunchiul broaştei, ne puteam mîndri că fiul nostru avea cel mai valoros ceas dintre toţi colegii. Cînd a emigrat, mi-a lăsat ceasul Longines, cerîndu-mi, în schimb, ceasul meu sovietic, Raketa. I-am spus să mi-l restituie, însă el mi-a replicat: „Ceasul acesta o să ajungă pe fundul Lacului Michigan“. Cu toate acestea, după 10 ani de şedere în America, mi-a cerut să-i trimit Longines-ul, de care era legat sentimental. Îl purtase 12 ani: din clasa a VI-a, pînă a terminat studiile, în 1991. M-am bucurat că fiul meu este animat de astfel de sentimente. Nu-mi plac inşii care doar se nutresc şi se înmulţesc. Dar nici cei care se căpătuiesc de zor, ca şi cum veşnicia ar fi aici, pe Pămînt.

Ion Baurceanu

Nota Redacţiei: Dl. Pavel Suian nu e general de Securitate.

COMENTARII DE LA CITITORI