Anul călătoriei în timp

in Editorial

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are”. (Mihai Eminescu)

Copil fiind, viitorul cutreieram… Îl vedeam cu ai minţii ochi uimiţi de cărţile şi filmele SF ale anilor ’70, optimiste precum acea perioadă, aşa încît viitorul mi se părea ceva superb nu doar prin invenţii, dar mai ales prin oamenii care le vor folosi. Eroi frumoşi, parte a unor generaţii ce vor fi rezolvat problemele neplăcute ale umanităţii, iar rostul noii societăţi era explorarea cosmosului, călătoria în timp sau în dimensiuni nebănuite, totul într-o planetară colaborare… Da, nu glumesc, astea erau gîndurile unei generaţii născute la nici 20 de ani de la terminarea războiului mondial. Par amintirile unui dinozaur scăpat din imemoriale ere, nu-i aşa? Cînd ne gîndeam la anul 2000, ni se părea că vom trece pe lîngă Neil Armstrong, că îl vom saluta din costumul strălucitor al celui care va merge mai departe, tot mai departe, acolo unde nimeni nu a mai ajuns vreodată!

Copil fiind, trecutul cutreieram, alături de voievozi, cavaleri, legende şi istorii, trecutul era mîndrie, era fapta reală – cum altfel ne puteam gîndi la vremuri eroice?! – iar acele certitudini ale trecutului ne dădeau siguranţa că şi noi sîntem în stare de a face cîndva, cînd „vom fi mari”, ce au făcut înaintaşii. Dacă ei au putut, cu siguranţă şi noi vom reuşi!

Copil fiind, nu cutreieri prezentul; este singurul timp în care eşti condus, eşti tutelat, nu eşti încă „mare”, nu faci concret nimic de capul tău. Dar copilăria încetează, iar călătoria în prezent începe.

În ciuda unor neplăceri din perioada anilor ’80, cozile la alimente în primul rînd, în primul rînd, generaţia mea şi-a trăit tinereţea… ca tinerii, după ce îşi trăise şi copilăria sau adolescenţa în firescul vîrstei. Fără imixtiunile perversiunilor minţii adulte, fără iureşul inform al luptei pentru existenţă. Lumea în care am trăit avea grijă ca părinţii să muncească, bunicii să se odihnească, iar copiii să înveţe şi să viseze. De aceea lumea în care a crescut generaţia mea era… armonioasă. Nici bogată, nici săracă, nici liberă în toate sensurile, dar nici liberă în toate nonsensurile. Pur şi simplu, armonioasă… De aceea a şi reuşit să facă mulţi oameni fericiţi în acei ani; lumea venea după zeci de ani de crize, războaie, ocupaţie, impuneri, regimuri radicale, teroare brună sau roşie… O lume pe cît de sătulă de nebunii, pe atît de dornică de siguranţă şi de armonie.

Poate aveţi impresia că transform anii ’70 într-o perioadă idilică; dacă doresc ceva este să nu uităm trecutul, cu părţile lui bune; desigur, consumismul zilelor noastre vrea ca totul, inclusiv momentele vieţii, să semene cu produsele de azi – finisaj şi ambalaj care să-ţi ia ochii, modernizări multe şi, în mare măsură, inutile, dar şi fiabilitate minimă, astfel încît să se strice repede şi să îţi iei altul. Alt produs, altă clipă şi, de ce nu, chiar altă viaţă? Totul se poate în această lume a aparenţelor, cu o condiţie – să uiţi de tine însuţi şi să te laşi condus. Condus de reclamele comerciale, politice, medicale, spirituale – chiar omul e o reclamă, nu? Gîndiţi-vă doar la cîte nonsensuri umane sînt modele azi! Aşa-zise vedete, de fapt rebuturi pseudo-artistice, mafioţi, curve de mai mult sau mai puţin lux, ba chiar personaje care nu fac ceva anume, ci doar sînt invitate la emisiuni pentru a spune tîmpenii – ei bine, toate aceste nonsensuri ale unei vieţi raţionale sînt azi… modele urmate! Şi e firesc să fie aşa; în fond, „lumea civilizată” către care noi aspirăm foloseşte de mult timp procedeul. Filmele Occidentului, muzica de mare audienţă, promovată şi ultrapremiată este un adevărat elogiu adus vieţii de gangster, obsesiilor sexuale şi violenţei, consumului de alcool şi narcoticelor, lipsei scrupulelor, cruzimii, durităţii… nici nu mai spun de permanentizarea homosexualităţii ca normalitate. Ei bine, toate acestea au devenit elemente obligatorii, fără de care nu se poate imagina un film de succes! Chiar şi filmele pentru adolescenţi – şi chiar cele destinate teoretic copiilor includ o parte a acestei liste. Cum să te mai miri cînd vezi crime odioase, sau cînd auzi că în SUA se produc anual peste 30.000 de omoruri cu arme de foc?!

Întrebarea vine firesc: unde vrem să ajungem? Hai să mai adăugăm un argument – din multe puncte de vedere NU sîntem SUA! America este o putere imensă, din toate punctele de vedere; are structuri puternice, stabile, create în secole de acumulare; SUA sînt conduse de un sistem cu totul aparte, care nu este pus în pericol de decăderea societăţii şi a individului de rînd. De ce? Poate pentru SUA este cel mai important purtător şi multiplicator al virusului care a infectat întreaga planetă – şi ştie cel mai bine să se folosească de el. Dar asta e problema lor, nu a noastră!

Noi nu sîntem America, dar nu sîntem nici noi; noi nu prea sîntem nimic acum, în prezent, pentru că ne-am întors la stadiul de copii care au un tutore; din păcate un tutore care ne învaţă nonsensurile de mai sus, pentru că scopul lui nu e să ne crească pentru noi, ci pentru el, pentru a ne folosi ca să trăiască mai bine. Exact ca în familiile degenerate care fac şi fură copii pentru a-i trimite la cerşit, la furat, pentru ca mai tîrziu, cînd sînt întemniţaţi sau ucişi să-i laude că… şi-au făcut datoria faţă de familie, care e „cel mai important în viaţă”. Asta am ajuns şi noi acum, nişte copii ai unor „părinţi“ degeneraţi, care ne spun că nu e bine să învăţăm, ci să ne „trăim viaţa”, sau nu contează că am făcut şcoală şi prestăm la closete în Occident, „munca nu e ruşinoasă”, nu-i aşa, ce contează că vin perverşii la distracţii sexuale, facem „promovare turismului”, nu contează că tinerii nu mai vorbesc limba ţării, ci o stîlceală de prescurtări inculte, iar pentru ei adevărata ţară „e afară”. E bine şi cînd tinerii vin între triumfale scînduri din războaie care nu sînt ale noastre şi pentru care îi decorăm ca eroi, bieţii de ei, morţi, dar nu pentru ţară, ci pentru interesele „tutorelui” şi pentru cîţiva bani pe care să-i trimită acasă…

Iată dar cum a trecut anul 2000, iar generaţia mea nu explorează spaţiul, ci abisul. Cît despre eroii de azi… ei vin din acel abis! Sînt creaturile sale, nu oameni!

Aş spune că ne rămîne trecutul, dar iată, în ziua de azi, nici el nu poate dăinui! Da, în ziua de azi trecutul… se alterează; în fiecare zi un erou al istoriei este distrus, trecut prin noroiul „adevărului”, iar în loc de bravul luptător descoperim că naţia noastră are drept strămoşi asasini, împilatori, obsedaţi sexual, turnători… Plus acuzaţiile aduse românilor de criminali atroce, „a doua ţară după Germania hitleristă ca număr de evrei ucişi” – şi să nu uităm că, mai nou, trecutul nostru este cel care consemnează înrobirea ţiganilor, la care, un rol de seamă, după cum a spus însuşi ambasadorul „tutorelui”, „un rol important l-a avut Biserica Ortodoxă Română“. Nu contează că, pe vremea înrobirii, BOR nici nu exista ca instituţie – şi mai ales nu importă că Biserica e fundamentul spiritualităţii româneşti. Ce e aia „spiritualitate românească“?! Acum vorbim de „spiritul NATO” şi de „parteneriatul cu SUA”!… Dumnezeule, am schimbat cîteva silabe şi ne-am întors la „exemplul tovărăşesc al Uniunii Sovietice”! Dar atunci lumea venea după un război distrugător, rănile încă deschise cauţionau întrucîtva duritatea, răzbunarea, împietrirea în răutate, nevoia de dominaţie… Dar acum?! Altă motivaţie reală, în afară de murdarele cîştiguri, de multe ori pătate chiar de sînge, există oare?

Am intrat în Anul Centenarului Marii Uniri. Ar trebui să fie un an al călătoriei în timp, către spiritul unui alt timp. Eroic, mîndru, fabulos, spiritul şi timpul unei Românii Mari! Nu, anul acesta va fi mult mai prozaic; vom serba alături de partenerii noştri strategici – care poate vor recunoaşte cu această ocazie că… nu au recunoscut niciodată România Mare! Vom cheltui mulţi bani, fiindcă asta ne-a învăţat „lumea civilizată”, iar istorici şi ziarişti vor dezvălui alte „nenorociri” făcute în 1918, „tutorele” şi lumea lui „civilizată“ vor folosi acest an pentru a ne mai îmbrobodi şi pune să facem cine ştie ce jocuri de-ale lor… În rest, pentru popor va fi ceea ce am scris mai sus – scufundarea în abis. Din păcate – şi pentru ţară.

Ne rămîne credinţa în Dumnezeu şi în trecutul pe care nu-l vedem la televizor sau pe Internet, ci cel pe care, dacă stăm bine să ne gîndim, l-am trăit într-o epocă de care nu are de ce să ne fie ruşine. Poate că aceasta ar fi o treaptă pentru ieşirea din abis – să spunem şi altora povestea adevărată a unei perioade pe care alţii vor să o şteargă din istorie. Iar pentru mine şi generaţia mea, reprezintă anii în care am putut vedea, cu ochii propriei minţi, un viitor frumos, despre care nu trebuie să tacem. Poate că 2018, Centenarul, este ultima şansă a generaţiei mele de a face acea visată călătorie în timp, printre aştrii viitorului.

DRAGOŞ DUMITRIU

 

Ce nevoie mai avem de unguri?! Noi, românii, sîntem suficienţi!

COMENTARII DE LA CITITORI