Apărată şi trădată de Ziua ei – România, între coşmar şi trezire

in Editorial

Motto: „Demnitatea este o condiţie etică pentru a ne apăra convingerile proprii, o consecinţă a conştiinţei de sine”. (Dimitrie Gusti)

Anul acesta am avut parte de un 1 decembrie cu totul special, aceasta datorită evenimentelor care s-au petrecut în preajma Zilei Naţionale. A fost, în primul rînd, acea replică teribilă dată americanilor, cei care se cred, după cum se vede, stăpînii acestei ţări. Nu, a spus Parlamentul României, faceţi o greşeală, sîntem stat suveran, ori numai în această calitate se poate vorbi de un parteneriat cu SUA şi UE. Este prima poziţie de demnitate naţională din ultimii 10 ani, de pe vremea cînd Tribunul conducea Senatul, în calitate de vicepreşedinte, iar inteligentul Nicolae Văcăroiu îl lăsa pe marele patriot să compună mesajele mai dificile, cu mai multe implicaţii. Într-un fel, Cineva, mai presus de firea prezentului, a decis ca această poziţie demnă să se manifeste chiar pe 28 noiembrie! Notam la momentul repectiv „Azi era ziua de naştere a ultimului mare lider naţionalist român, Corneliu Vadim Tudor, iar răspunsul Parlamentului României onorează memoria acestui mare patriot”. „Vadim Veghează”, sintagma care ne-a însoţit pe toţi cei parte a Fenomenului România Mare, ei bine, iată, rămîne actuală şi azi.  În ziua următoare, însă, un grup de personaje din politică, a căror caracteristică fundamentală părea a fi lipsa de personalitate, a cerut nici mai mult, nici mai puţin, decît o manifestare oficială a „ataşamentului faţă de SUA”!…

Mai mult, s-a dovedit că Departamentul de Stat a folosit cozi de topor din România, atît lideri din Opoziţie, cît şi ONG-işti plătiţi pentru diverse „războaie mediatice” – sau pentru răspîndirea anumitor temeri, pentru ca românii să ajungă la concluzia că numai Big Brother e salvarea! Tot ca la un semnal, ONG-urile au reacţionat, s-au coalizat în timp record, declanşînd un adevărat asalt contra României; acţiunea lor a culminat cu cea a unui europarlamentar trimis acolo de Băsescu şi venit din zona ONG – SUA, care a cerut „schilodirea” României, prin ridicare dreptului la vot în Consiliul Europei. De Ziua Naţională! Trădare încărcată de simbol – iată ce vă aşteaptă în anul dinaintea Centenarului.

Un ager trecător prin prezent, Mirel Palada, a postat, în ajunul Zilei Naţionale, un comentariu care m-a pus pe gînduri. Iată fragmente din textul cu titlul „România prosperă, furioasă şi nemulţumită”.

„România n-a fost nicicînd mai prosperă. Dincolo de tensiunile sociale, dincolo de patimile electorale, pe unde roteşti ochii vezi mai multe lucruri, mai multe case, mai mulţi bani. Totul realizat cu mai puţini oameni. (…) România n-a fost nicicînd mai sigură din punct de vedere militar. Se împlinesc deja 10 ani de cînd sîntem sub umbrela protectoare NATO. Românii simt asta, chiar dacă la nivel difuz, mai puţin articulat.

România n-a fost nicicînd mai nemulţumită. Discrepanţa dintre putirinţă şi aşteptări este atît de mare, dorinţa atît de puternică, frustrarea atît de intensă încît a generat un exod masiv, o pierdere de populaţie mai mare decît în vremea celui mai mare război recent prin care a trecut ţara noastră, al doilea război mondial. 15% din întreaga populaţie adultă şi aprox. 25% din populaţia activă au plecat din ţară în ultimii 10 ani şi e puţin probabil să se mai întoarcă. România n-a fost nicicînd mai furioasă şi mai plină de ură. Este o agresivitate şi un potenţial de violenţă cum probabil n-au mai fost din anii ’30 încoace. Cele două facţiuni ireconciliabile, tefeleii şi ştirbii, fasciştii şi comuniştii, se urăsc cu mare ură. Nu există cale de discuţie. Nu există pic de empatie. Nu există pic de răbdare. Fiecare îl vrea pe celălalt aneantizat, măcar simbolic. România e pe cale să facă 100 de ani. Îi face degeaba. Îi urîm pe cei de lîngă noi. De fapt, ne urîm pe noi înşine. Anul care vine va fi o reflecţie a acestei bube lăuntrice pe care o hrănim încontinuu, ca un cancer emoţional şi moral. Evenimentele Centenarului vor fi searbede, amare, superficiale şi puternic contestate. Nu vom fi mulţumiţi. Nu ne vom împăca, nici măcar momentan. Nu vom lua o pauză de respiraţie. Nu vom accepta un armistiţiu. Vom continua să fim cîrcotaşi, şi greţoşi, şi enervanţi, şi nemulţumiţi, şi plini de scîrbă”.

Cu Mirel Palada niciodată nu poţi fi sigur cînd e ironic sau cînd slalomează printre reflecţii duse la limita sincerităţii. În fine, cert e că textul te pune pe gînduri, e o abordare originală, o antiteză pe care mulţi am vrea să o simţim… Palada are şi el dreptate, nemulţumirea românului e cronică de 100 de ani încoace, cu perioade acute, de exemplu astăzi. Dar, mă gîndeam, admiţînd că există persoane care se hrănesc cu cifrele Eurostat, ce ar mai trebui spus, pe lîngă ce a scris Palada? O înşiruire rapidă şi de-a valma, în dezordinea supărărilor subiective, ar arăta cam aşa:

România nu a fost niciodată mai puţin a românilor, nu au fost niciodată atîţia români datori şi România îndatorată, niciodată nu am fost implicaţi în atîtea conflicte militare care nu sînt ale noastre, rareori alţii au decis în locul nostru, rareori am văzut zidurile pavoazate cu atît de puţină limbă română, niciodată nu a fost o asemenea promovare a inculturii şi promiscuităţii, niciodată nu a fost un atac de asemenea anvergură la credinţă, tradiţii şi morală, poate niciodată nu a existat o promovare a spaimelor false, a cretinismelor de tip „ezo-ocult-mistic-protocronist”, niciodată nu au existat atîtea arestări, condamnări, urmăriri etc. la care poporul să se bucure făţiş, niciodată românii n-au fost mai urmăriţi, niciodată România nu a mai fost piaţă şi traseu pentru droguri, ah, da, niciodată România nu a fost mai apărată… provocînd Rusia cu cele peste 1.000 de avioane numai în zona noastră şi miile de rachete de care, sigur, ne va apăra NATO cu toată puterea magică a articolului 5…

În teoria „lumii civilizate”, România a evoluat, de exemplu curcubeul homo străluceşte pe cerul patriei noastre europene, cer luminat de perspectiva achiziţionării de noi şi noi avioane, rachete, ba chiar şi de aducerea de arme nucleare. Ce poţi să îţi mai doreşti, generaţie „Dez-vol-ta-re-Paaa-ce”? E o lume liberă, poţi înjura tot fără să te bage cineva măcar în seamă, curajoşii care pleacă în căutarea altor frontiere, unde neam de neamul lor no one has gone before, au acces la toate budele din Europa – poate dacă mai împrumutăm ceva zeci de miliarde vom avea dreptul să frecăm şi podele americane, plajă în Turcia, Bulgaria, Grecia, cheltuieli culinare în Austria, curve în rest. Anul acesta am scris despre decesele unor miliardari, care semănau a sinucideri cum semăn eu cu Donald Trump. DIICOT constată că am devenit zonă de trafic şi piaţă de consum pentru droguri, creşterea fiind exponenţială. Lumea interlopă nu mai există, s-a transferat în politică, iar capii ei ajung consilieri, chiar parlamentari, preiau filiale… unii ar putea spune că, iată, România centenară e o ţară matură, capabilă să înţeleagă diverse ways of life. Diplomaţie în genunchi, manifestări secesioniste, stat paralel, corrrruption, demonstraţii, datorii, proprietate străină, MCV, ameninţări externe… nici măcar calificarea la fotbal! Înainte ni se spunea celor din PRM că sîntem nebuni cu naţionalismul nostru, că problemele ţării sînt altele. Acum, iată, dacă încerc să nu mai fiu nebun… înnebunesc!

Problema exasperantă în legătură cu Ziua Naţională este că aş fi vrut să scriu cu mîndrie despre prezent, nu numai despre trecut. Or, ca naţionalist şi materialist istoric am destule motive în istorie, dar dialectica îmi pune un nod dureros în gîtul prezentului. Mi-am pus păsul pe internet, laolaltă cu rugămintea „daţi-mi cîteva idei despre aspecte pozitive ale perioadei prin care trecem”. Nu voi reproduce cele cîteva zeci de răspunsuri – şi aşa mă cuprinde depresia… Bref, singurul filon pozitiv s-ar traduce prin „Încă rezistăm”, fără legătură cu comedia nonguvernamentală omonimă. Sincer, logic, după toate cele expuse şi trăite în prezent, aş putea încheia cu concluzia că Ziua Naţională este un motiv de tristă constatare… dar cum să scriu aşa ceva?!

Acum aproape 100 de ani, Dimitrie Gusti punea în practică una dintre cele mai importante idei de care România nu a ţinut seama. S-a numit „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială” şi a fost o revistă care a apărut din 1919 pînă în 1943, grupînd cele mai interesante idei din politic, social, economic, administraţie şi alte domenii vitale. Cele mai strălucite minţi româneşti s-au exprimat acolo, cu idei originale, dar preluînd şi comentînd ce era mai interesant pe plan mondial. Erau păreri de varii orientări, dar punctul forte al „Arhivei” a fost chiar lipsa oricărei politizări, a oricărui subiectivism partinic. Un falanster intelectual, asemănător cu deschiderea constructivă a anilor 1965-1975. În anii care au precedat 1918 a existat şi explozia de cultură şi înţelegere a spiritului naţional care s-a numit „Viaţa românească”, revista condusă de vizionarul trădat Constantin Stere, creator al României Mari.

Mărturisesc cu toată responsabilitatea – nu am cum să mă bucur de prezentul lui 1 Decembrie 2017. Mergem pe prea multe căi greşite! Asta nu e România centenară – adică România lui Dimitrie Gusti şi Constantin Stere, e coşmarul lor! O societate divizată şi non-naţională, a trădării şi urii, a făţărniciei şi slugărniciei, a imoralităţii, a cedării de demnitate şi suveranitate – o microlume fără Dumnezeu.

De aceea am început cu „trezirea” din Parlament. Mi-am dat seama că nu pot găsi un motiv palpabil, prezent, pentru satisfacţia centenarului, în schimb am găsit unul interior: este chiar şocul, trezirea – aşa nu se mai poate! Şi de aici fluxul dorinţei de a schimba ceea ce este – şi ceea ce sînt – simplu martor a ceea ce am scris mai sus. Da, mă bucur să pot spune că, începînd cu acest 1 decembrie 2017 nu mai vreau să am motive să scriu despre România aşa cum am scris pînă în această noapte, care tocmai se termină, iar eu mă trezesc. De aceea spun „La Mulţi Ani, România!”, cu bucurie sinceră în suflet, fiindcă mă bucur pentru viitorul de după 1 Decembrie 2017. În care sper, în care cred, convins că România nu va fi centenară degeaba!

DRAGOŞ DUMITRIU

 

Vadim, singurul preşedinte al timpului nostru

COMENTARII DE LA CITITORI