APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (1)

in Polemici, controverse

În pofida caracterelor etnice comune locuitorilor din cele trei principate româneşti, în pofida sentimentelor de apartenenţă la acelaşi neam şi a numeroaselor contacte care au avut loc permanent de-a lungul istoriei, reflectarea originii, culturii şi limbii comune, a aspiraţiilor justificate spre emancipare şi unire, cristalizarea acestor aspiraţii într-un sistem coerent de obiective naţionale şi de mijloace de acţiune, apariţia, deci, a unor elemente de Doctrină Naţională s-a înregistrat în Principatele Româneşti doar la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea şi, mai ales, la începutul Secolului al XIX-lea. Tot astfel, pentru similitudine, se poate invoca utilizarea cuvîntului „Patrie” într-un text românesc scris, abia o dată cu Biblia de la Bucureşti, din anul 1688, deşi noţiunea respectivă, care e un simbol sacru la români, figurează pe numeroase monumente ale epigrafiei romane de pe teritoriul Ţării noastre. Este foarte sugestiv faptul că evoluţia se produce concomitent în toate cele trei principate, cu mijloace şi argumente uneori diferite, dar cu motivaţie identică. Astfel, în Transilvania, revendicările politice ale românilor iau forma documentului „Supplex libellus Valachorum”, în 1791, dar apare şi o puternică mişcare culturală – Şcoala Ardeleană – care făureşte opere consacrate limbii române şi istoriei naţionale, mişcare pe care Constantin C. Giurescu o numeşte „de renaştere naţională”. Prin fenomenul pe care l-au creat şi prin lucrările publicate, marii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai – care se revendică, cu toţii, de la martirajul episcopului loan Inochentie Micu Klein – au o influenţă covîrşitoare şi peste munţi.
În celelalte Principate Româneşti are loc, la începutul Secolului al XIX-lea, o mişcare de redeşteptare naţională, pe cale culturală – prin şcoli – şi pe cale politică – prin opera marilor boieri pămînteni Radu Dudescu, Dinicu Golescu şi Filipescu-Vulpe, dar mai ales prin jertfa lui Tudor Vladimirescu. Este esenţial să amintim importanţa introducerii în Şcolile nou-înfiinţate, de la Iaşi şi Bucureşti, de către Gheorghe Asachi şi, respectiv, Gheorghe Lazăr, a studiului Istoriei naţionale, deşi aşezămintele respective formau ingineri hotarnici. Caracterul naţional şi importanţa ridicării lui Tudor Vladimirescu sînt descrise de acelaşi mare istoric C.C. Giurescu astfel: „Pînă la el, merserăm, mai bine de o sută de ani, tot în jos; de la el înainte, păşim pe calea ridicării, ajungînd, după aproape altă sută de ani, la România Mare din 1918. Sîngele lui stă la temelia statului de astăzi. De altfel, piatra de hotar a anului 1821 marchează începutul României moderne.
În urma martirajului lui Tudor, au fost numiţi din nou domni pămînteni, iar după războiul puterilor europene cu Turcia, din anii 1828-1829, şi după pacea de la Adrianopole, cauza naţională înregistrează şi succesul major al apariţiei Armatei Naţionale şi a Corpului Grănicerilor. Înalta academie a sentimentului naţional pe care îl reprezintă Armata Naţională a stîrnit entuziasmul unora dintre cele mai luminoase figuri de români, în plină dinamică a tinereţii creatoare: Vasile Cîrlova, Nicolae Bălcescu, Alexandru loan Cuza, Grigore Alexandrescu. Acest moment şi-a dovedit ulterior importanţa deosebită în pregătirea Unirii Principatelor. Boierii luminaţi care se ridică pentru independenţă se plasează de partea Partidei Naţionale. Aşa cum a făcut-o Ion Câmpineanu, cînd, în fruntea membrilor Adunării Obşteşti, introduce în programul său două obiective naţionale esenţiale: înlăturarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti, precum şi unirea tuturor românilor. Nimic nu poate fi mai plin de semnificaţii pentru maturizarea conştiinţei naţionale decît cuvîntul de deschidere a cursurilor de istorie de la Academia Mihăileană, pe care l-a rostit Mihail Kogălniceanu: „Eu privesc ca Patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională istoria Moldaviei întregi înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”.
Una dintre bornele de hotar ale procesului de emancipare, în spiritul european al acelui „secol al naţionalităţilor”, o reprezintă faimosul document adresat de acelaşi Mihail Kogălniceanu conducerii abuzive a Protectoratului Rusesc, memoriu intrat în istorie sub numele „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova”.
Procesul de sedimentare a Doctrinei Naţionale, rezultat din redeşteptarea conştiinţei de neam şi din efervescenţa vieţii spirituale, cuprindea în prima jumătate a Secolului al XIX-lea o idee principală: ideea naţională a propăşirii şi unităţii românilor, fapt ce rezidă şi în revenirea numelui „Dacia” în titlurile a numeroase publicaţii. Se pun acum pietrele de temelie ale culturii româneşti moderne, cum sînt primul ziar în limba română, „Curierul Românesc”, culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, imnul „Deşteaptă-te, române!“, al lui Andrei Mureşanu, „Cîntarea României”, a lui Alecu Russo, şi „Românii sub Mihai Vodă Viteazul”, de Nicolae Bălcescu.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI