APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (2)

in Polemici, controverse

Acest vizionar, Nicolae Bălcescu, a fixat nespus de bine, în timp şi spaţiu, dimensiunile valorii noastre de neam unic, statornicit de Dumnezeu, nu întîmplător, la Gurile Dunării. „Aşa, domnilor! Românii nu vor pieri! Românii nu pot pieri! Ei sînt cea mai veche naţie din Europa, care şi-a păstrat neclintit naţionalitatea, ci şi o existenţă politică”.
Revoluţiile de la 1848 din Principatele Române au o importantă componentă naţională. Acum se face auzită vocea tribunului Simion Bărnuţiu, care, pe prispa Catedralei din Blaj, rosteşte în faţa mulţimilor de români însetaţi de adevăr şi dreptate un discurs epocal. În urma Războiului Crimeii (1853-1856), Principatele fac un nou mare pas spre Unire, iar ideea naţională cîştigă teren. Dacă ideea unităţii neamului nu era noua – ea apărînd la cronicari, la Şcoala Ardeleană, iar dezideratul unităţii politice revenise în forţă la începutul Secolului al XIX-lea – acum se contura şi posibilitatea practică a Unirii.
Unirea de la 1859 a constituit o mare victorie a Partidei Naţionale, în lupta sa cu inerţia, cu elementele retrograde. A fost, în acelaşi timp, o strălucită biruinţă a Doctrinei Naţionale, care considera Unirea românilor un Ideal vital. Unirea de la 1859 a fost înfăptuită datorită sentimentului ancestral al apartenenţei la acelaşi neam a românilor din Ţările Româneşti, dar şi prin abnegaţia unui grup de intelectuali patrioţi, animaţi de puternice sentimente naţionale, beneficiind de importante virtuţi diplomatice pentru sensibilizarea şi corecta informare a Cancelariilor Europei cu privire la justeţea cauzei românilor.
Alexandru loan Cuza, beneficiind de sprijinul unor mari personalităţi, dominate de aureola lui Mihail Kogălniceanu, a domnit cu destule frămîntări, 7 ani, dar a reuşit să rămînă de-a pururi în Istoria României şi în sufletul poporului de rînd, pentru care a sacrificat totul, inclusiv tronul. După cum afirma tot istoricul Constantin C. Giurescu, „Cuza a fost un mare patriot, punînd întotdeauna interesele şi nevoile Ţării mai presus de ale sale, făcînd întotdeauna abstracţie de persoana sa. Tot ce era naţional, tot ce privea neamul a găsit la el înţelegerea cea mai deplină, de aceea e natural ca el să se fi gîndit şi la românii din Ardeal, şi la aceia din Basarabia, şi la aceia din Macedonia. Complet dezinteresat, ca mulţi de altfel din generaţia lui, Cuza n-a căutat să facă avere cît a fost Domn”. În timpul lui Cuza a început să apară pe documentele interne numele Ţării România. Dar, să nu uităm, acest nume se revendica de la „Româniile Populare” de care sînt pline actele şi hărţile Evului Mediu timpuriu încă din Secolul VII după Christos.
O dimensiune programatică a Doctrinei Naţionale pe vremea colonelului intrat în istorie ca „Prinţul Unirii” a reprezentat-o preocuparea pentru românii de peste hotare. Printr-o diplomaţie curajoasă, în mare parte secretă. Cuza a făcut încercări de a readuce la trupul Ţării atît Ardealul, cît şi Basarabia şi Bucovina, şi de a reface, la dimensiuni adecvate istoriei şi marginilor noastre etnice, harta vechii Dacii şi harta întîiului unificator de Ţară, Mihai Viteazul.
După abdicarea forţată a lui Cuza, o dată cu instalarea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mod firesc, au apărut o serie de conflicte între apărătorii Doctrinei Naţionale şi susţinătorii noii dinastii. Pentru a fi drepţi pînă la capăt, trebuie să recunoaştem că, oricît de dureros a fost regretată îndepărtarea lui Cuza de către liberalii şi conservatorii care şi-au dat mîinile în „monstruoasa coaliţie” (atunci s-a folosit această sintagmă pentru prima oară), România ar fi putut să aibă parte de o alegere mai nefericită decît s-a dovedit a fi cea a lui Carol I. Partida Naţională, marile interese ale României au fost, în general, servite onorabil de Domnitorul şi, ulterior, Regele Carol I, care a respectat promisiunea şi legămîntul făcute la 10 mai 1866: „Punînd piciorul pe acest pămînt sfînt, am devenit Român… Cetăţean astăzi, mîine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună, ca şi pe cea rea”. În bună măsură propăşirea şi modernizarea României s-au datorat acestui prusac integru şi disciplinat.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI