Ape galbene

in Lecturi la lumina ceaiului

Ştiind că la limita apelor se încheie desfrîul imaginaţiei, vijelia răscoli doar marginea din miazănoaptea oraşului, lunecînd repede peste Dunăre, în Dobrogea. În urmă se deschise un imens crin albastru, întors spre pămînt, avînd scrisă în carnea petalelor hipnoza Lunii, a stelelor şi a primăverii în chip de rană în care moare timpul, scuturînd pe toate lucrurile un strat subţire de sare fină, făcîndu-le astfel şi mai ireale decît dacă le-ar fi împins în nefiinţă. Oamenii se strecurau pe străzi, prigoniţi parcă de-o suferinţă căzută pe umerii lor din Alpii Lunii. Fiecare lăsa impresia că se grăbeşte să înrămeze acolo unde trebuie un mic denunţ, şi toţi la un loc, un denunţ de talie europeană. Săptămîna vigilenţei şi a lăsării de sînge! O forţă necunoscută, impenetrabilă se insinua în fiinţa oraşului, picurînd otravă neagră în vitraliile bisericilor, vestind înfrăţirea spitalelor cu puşcăria şi acoperirea unei nopţi care se scărpina pe spinare cu o coadă de solzi şi-şi rupea cu unghiile roşii bubele pline de lîncezeală sexuală. Se juca, prin ganguri obscure, comedia fricii, se puneau la cale glume de speţă joasă, care-ar fi putut să se încheie la curtea marţială, dar sfîrşeau şi mai scîrbos, într-o invazie de scrisori anonime, devoratoare ca o invazie de furnici. Arborele în care atîrnă sabia ce pedepseşte nu se zărea pe orizont, totuşi, părea tangibil. „Ştiu ce-i asta, îmi spuneam, starea de beatitudine a fricii. Cînd timpul se acoperă cu piele şi se schimbă-n tîrfă”. În Strada Galaţi, o fată, cu un snop de vergi de vîsc în spinare, ca o pasăre cu aripile înnodate, trecu printre mine şi Cuprian, bîiguind vorbe de neînţeles: singură… pleacă… În lumina împresurată de-o înserare pripită şi de bubuitul tunetelor în piatra Dobrogei, făptura fetei mă ului: prin nu ştiu ce întîmplare stranie, gura i se mutase pe gît şi pe frunte… sau nu, avea o gură la locui ei, dar mai avea una pe gît şi alta pe frunte. Moartea, căutînd cu trei guri în imperiul nomad al fricii, în bezna simţurilor noastre.
Copleşit de această imagine de coşmar, dacă nu cumva mă scrîntisem la minte, mă azvîrii, după Cuprian, în tramvaiul ce duce-n Brăiliţa. Tremuram. Şi-mi părea rău că berăriile, din cauza furtunii (şi prioritară fusese numai ameninţarea), ridicaseră mesele de pe trotuar; aş fi înhăţat din mers o halbă, aş fi dat-o pe gît dintr-o înghiţitură şi m-aş fi liniştit. Şedeam în picioare pe platformă (tramvaiele vechi, făcute pentru bucuria plimbării!); în vagon, un bătrîn, ţinînd între buze, ca pe o ţigară, biletul de călătorie, lucra cu croşeta o mănuşă de lînă, două fete de liceu (ochi dilataţi spre cîinii ce-i latră numai pe ţigani, care, la Brăila, sînt, totuşi, cei mai de încredere purtători ai mesajelor secrete de dragoste) îl blestemau în soartă pe Olmazu, fiindcă înlocuise salcîmii noduroşi de pe Bulevardul Republicii cu alţii tineri, care vor da floare peste trei ani. Oraşul salcîmilor, trei ani fără floare de salcîm!? Coci bubă neagră-n subţiorile tovarăşilor cu munci de răspundere. Orice fată din Brăila, cînd ajunge femeie şi-şi vede frumuseţea fugind în umbră neiertătoare, scoate din timpul pierdut sărutul dăruit, sau furat în seara şi în toate nopţile înfloririi salcîmilor, iar cele două fete de liceu intuiau, stăpînite de miracolul vîrstei, că vor fi femei, care-au trecut, ca fete, printr-un rîu băut de şerpi, pierzînd nopţile neuitării, dar, mai ales, degetele care ştiau să le caute.
La intersecţia cu Strada Karl Marx, vatmanul opri, sări pe trotuar şi ne strigă vesel:
– Fraţilor, puteţi să mă reclamaţi, să mă bateţi, să mă opăriţi, nu merg un metru mai departe. Hai, veniţi cu mine, să ne zgîim un pic la nebunia ăstora şi pe urmă ne-mpăcăm noi.
Pe Karl Marx, cea mai lată stradă a Brăilei, curgînd ca două rîuri de piatră de o parte şi de alta a unei alei împodobite din loc în loc cu arcade de fier, incendiate, vara, de cascade de trandafiri agăţători, trecea în trapul cailor, urmărite de-o mulţime lacomă oricînd să bea din vinul îngîmfărilor, un şir de docare negre, parcă venind dintr-o sărbătoare de prinţi pe care timpul n-o astupase definitiv, nu putuse, sau nu îndrăznise, şi o purta acum, ca pe o fluturare a dezastrului şi a puterii lui de a nimici emfaza clipei prezente, de-a goli de cristalul de apă vie, înscris în coroana ei. Caii, gătiţi cu bunuri ferecate în argint, docarele, căptuşite cu catifea neguroasă şi satin violet, oamenii din ele, căptuşiţi cu ideea că pot şi chiar sînt boieri, ei, care nu erau decît lemnari, şi fetele lor, lucrătoare în atelierele de împletit covoare, trăiau o legendă cabotină şi nu erau decît corupţia morţii. Cel mai îndîrjit dintre ei, jucînd o sticlă de rachiu din care bea şi apoi chiuia gîlgîit, tînjise poate să fie boier şi nu ajunsese, şi cînd cei ce scoteau docarele la vînzare îl suiseră pe pernele moi, ca să se vînture cu docarele prin faţa cumpărătorilor, ţărani veniţi din zonele necolectivizate, Făgăraş, Muscel, Braşov, Semenic, el îşi spusese: hei, iată-mă şi boier! şi, printr-o sugestie hipnotică, îi făcuse şi pe ceilalţi să se simtă boieri, gonind în docarele ca nişte lebede cu gîtul întins spre locurile unde nu triumfă decît fericirea. Erau în trăsuri ingenios lucrate chiar de ei înşişi, dar goneau suiţi pe spinări de dragoni şi delfini, cocoţaţi pe mişcătoarele peluze ale raiului, şi nu ştiau, nici nu le păsa – leagăne-le dracul îndoiala, lanţurile de ocnaş, zilele zgîriate cu pironul în carne – că se duceau mereu îndărăt, fiindcă mărire cu adevărat nu există niciodată înainte, înainte e numai speranţa care, împlinindu-se, se schimbă în disperare, apoi în măreţie apusă, singura vrednică de admiraţie. Mirosea a copaci smulşi greoi din iarnă şi, foarte vag, a trăznet, dar celor din docare, ca şi cum în felinarele lor ar fi ars smirnă şi tămîie din prăvăliile grecilor care plecaseră de mult, luînd cu ei şi miresmele şi legenda unei Brăile cufundate în Orient, timpul le duhnea nu a înfrîngere, ci a chemare către un vis generos. Murind în astfel de clipe, oamenii nu se schimbă în pămînt, ci în timp, care nu înseamnă uitare, ci colind în nemărginire rodnică, fiindcă timpul cu timp se mai poate întîlni, pe cînd păimîntul cu pămînt, numai sub ape şi sub viforul vîntului.
– Safon! – urlă Cuprian la vizitiul îmbrăcat în manta neagră – opreşte! Şi Sofron, înţelegînd mai mult din semne ce vrea prietenul lui, opri docarul lîngă trotuar, un minut, cît să ne căţărăm sub coşul de muşama vînătă, apoi pocni din biciul de nuiele de salcie, împletite după ce-au fost ţinute în saramură, şi intrarăm în Brăiliţa, prin Străzile Brătianu şi Colectorului, către vadul de trecere spre Ghecef, prin partea cea mai turbată a oraşului, care, văzută din rîpele din afara lui, de la cărămidării, seamănă-n suflet scîrbă, plictiseală, lene, cîini morţi, maluri jefuite, gunoaie, prag scormonit de haitele de copii, dezlănţuite în expediţii de pedepsire. Imensul crin albastru, între timp, lăsase să izvorască, în mijlocul lui, un crin portocaliu, ca şi cum cerul, înainte de-a se dărîma în noapte, ar fi ţinut să le probeze oamenilor cît de inutilă, degradată şi bătîrnă e puterea lor de imaginaţie în ceea ce priveşte împerecherea culorilor. Douăj de izvoare galbene – galben vizionar, galben generos, galben fatalist – se împleteau ca să ucidă definitiv credinţa şi să semene îndoiala, dar luminile nu se rupeau, se asociau, născînd punţi indigo, tremurătoare, sceptice, somnoroase la capete şi vesele la mijloc, ca Maica Domnului a doua zi după Bunavestire. Deasupra, departe, o brazdă roşie se răzvrătea obscur, încercînd să-şi taie teritoriu victorios spre trupul celorlalte, apoi spre Munţii Măcinului, în pămîntul renăscînd, peste caii în galop epuizant şi peste docarul nostru, care se scutura din toate încheieturile, ca şi cum am fi gonit spre o piaţă din cer, unde singur Dumnezeu fixează preţurile. Jos, Dunărea ardea în supărări aplecate, parcă o mie de preoţi în odăjdii, purtînd în spinare luna şi un soare ostil, băteau mătănii, nu de împlinire, ci de blestem: Doamne, fă să nu-şi dea în petec căţeaua apelor, că, uite, doamne, cum se topeşte de plăcere, putoarea! Eu şi Cuprian eram veseli şi goi ca nişte pahare vărsate. Îmi venea tot timpul să strig: aici, în apostazia Dunării de Jos!, mai departe nu ştiam ce urmează. Şi doar un singur solz din mine, ascuţit de vînt şi neaiurit de darurile primăverii, plutea scurt într-o altă primăvară, deasupra Dunării de la Budapesta, într-o seară, la fel de docilă viselor ce pustiesc pîntecele lumii şi deopotrivă încărcată de nebunie, de-o ordine netemătoare şi o pedeapsă implacabilă. În seara aia, împuşcasem pentru prima oară de aproape un neamţ, un subofiţer, şi îngrozit nu de faptul că omorîsem, ci pentru că-i văzusem ochii vii, dăruindu-mă irevocabil morţii, şi intrînd ei, apoi, deznădăjduiţi în moarte şi refuzînd să creadă adevărul că mîna-i trădase, printr-o mişcare prea lungă, m-am ghemuit cu spinarea într-un zid şi-am tras două încărcătoare în asfinţitul întins ca o foamete de-a latul Dunării, am înjurat şi-am vărsat lături, şi-am ridicat mortul şi l-am suit în luntre şi, înainte de-a împinge luntrea în larg, două aşchii din cerul crîncen de galben s-au înfipt în ochii ăia albaştri sticloşi, parc-ar fi vrut să-i iniţieze în coborîtul treptelor spre întunericul desăvîrşit. Şi-atunci a urlat în mine cel ce nu rabdă înfrăţirea viilor cu morţii, sau poate nici o înfrăţire, am împins luntrea cu piciorul şi, cînd a fost la zece paşi de buza curentului, am ciuruit-o cu cel din urmă încărcător, şi mortul meu s-a acoperit încet de două ape galbene!
– Gata, zise Cuprian, de ce nu coborîţi? Vine podul.
– Prin două ape galbene.
Uuu, ce mai goneşte Safon ăsta. E un drac. La fiecare zi-ntîi cheamă un vînător şi-l plăteşte să tragă cu puşca pe sub urechile cailor, ca să-i smintească.

FĂNUŞ NEAGU
(Fragment din romanul „Scaunul singurătăţii” – 1987)

COMENTARII DE LA CITITORI